Maria Cernătescu, vrânceancă prin obârșie, își varsă-n versuri sufletul cu artă, își pictează-n culori visele, dar mai și zugrăvește lumea și odorul și-și frânge timpul și înnobilă traiul.
Săgetătoarea, încă un poem al Doamnei Maria Cernătescu[1] cu o tematică care mai pune un accent pe naștere și destin, mă determină să opinez cu îndrăzneala de a face o paralelă cu lirica eminesciană.

La Mihai Eminescu, în multe dintre poeziile sale – „La steaua”, „Scrisoarea I”, „Odă (în metru antic)” și altele -, destinul este văzut ca un drum implacabil, cosmic, unde omul e prins între efemer și etern. La Eminescu, cosmosul devine oglinda condiției umane, iar moartea e o trecere spre absolut. Poemul Săgetătoare[2] surprinde prin imagini mitice: ursitoarele, jocul de zaruri, arcașul sorții, pentru a sugera că există o tensiune între fragilitatea umană -„zidiri de humă”- și aspirația spre transcendență – „în astre sunt săgetătoare” -. Deci, în ambele lirici, se vede omul în raport cu forțe superioare (soarta, cosmosul), dar găsim și diferența: poezia Mariei Cernătescu are o tonalitate mai mitico-ritualică, evocând ursitoarele și hora magică, în timp ce Eminescu preferă cosmologia filozofică, cu stele, infinit și timp universal.
Și, sigur, găsim deosebiri și asemănări și în ceea ce privește imagistica, simbolistica și muzicalitate liricilor din această părere a mea. Asemănările vin de acolo, că ambele lirici folosesc elemente naturale ca simboluri ale destinului, simboluri universale pentru a exprima condiția umană, iar muzicalitatea e într-un ton ce creează o atmosferă de gravitate și mister.
Lipsa asemănării este evidentă, dar nu dăunătoare actului de creație al poetei Maria Cernătescu, unde  domină imagini hibernale („alb brumar”, „noiembrie prea rece”, „ghețuri sparte”), care sunt o aluzie la începutul vieții ca intrare într-o lume grea, austeră, unde suferința este inevitabilă – „arcașul sorții”, „jocul de zaruri” (hazardul vieții), „ursitoarele” (mitul destinului); adică Săgetătoare e mai  terestră și telurică („humă”, „zăpezi”), cu o tonalitate ritmică și solemnă, aproape incantatorie, ca un descântec sau o chemare ritualică. Pe când, Eminescu folosește adesea imagini nocturne și cosmice („stele”, „luna”, „codrii negri”), dar și elemente naturale (lacuri, tei, izvoare), unde natura e un spațiu de meditație și refugiu, într-un ,,codru” (eternitate naturală), „steaua” (eternitate și depărtare), „somnul” (moarte și liniște). Eminescu e filozofic și romantic și de aici tonul și muzicalitatea creațiilor sale e melancolică și meditativă, cu versuri ample, uneori elegiace.

Așadar, Săgetătoarea se apropie de Eminescu prin temele mari: destin, efemeritate, raportul omului cu universul și se distinge printr-o viziune mitico-ritualică, unde nașterea e marcată de ursitoare și de jocul sorții.

Note:
[1] https://luceafarul.net/oda-poetului-artist-maria-crenatescu
[2] https://luceafarul.net/sagetatoare