ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X
Primit pentru publicare: 28 Mart. 2018
Autor: Mircea DAROȘI
Publicat: 28 Mart. 2018
Editor: Ion ISTRATE

Salcia – simbolul Floriilor

De numele salciei se leagă frumuseţea unei sărbători care aminteşte de intrarea lui Iisus în Ierusalim. Atunci a fost întâmpinat de mulţime cu ramuri de finic şi flori, dovedindu-şi ataşamentul şi dragostea faţă de Alesul Părintelui Ceresc. Pentru că  acest arbore nu se află oriunde, el a fost înlocuit de către Biserică cu ramuri de salcie, care prezintă caracteristici specifice legate de modalitatea de înmulţire, iar tradiţia religioasă i-a dat sensuri multiple. În Vechiul Testament, ramurile înmugurite sunt simbolul vieţii celei noi, a vieţii biruitoare asupra morţii.

O poveste populară spune că, atunci când Maica Domnului, cu sufletul sfâşiat, a pornit la drum ca să-şi vadă fiul răstignit, a trebuit să treacă o apă foarte mare. Degeaba s-a rugat de vieţuitoarele din jur, că niciuna nu s-a îndurat de chinul prin care trecea. Doar o salcie bătrână şi încovoiată şi-a lăsat crengile deasupra apei, făurind o punte către malul celălalt. De atunci, crengile de salcie nu lipsesc de la această sărbătoare. După ce sunt duse la biserică pentru a fi sfinţite, se aşează la locurile de comunicare cu exteriorul (în scop protector) sau se pun la icoană. Alteori, bătrânii  se încing cu crengi de salcie pentru a-şi tămădui durerile de şale. ,,Ramul de salcă adus din biserică la Florii este bun de dragoste, şi cei bătrâni ating cu el pruncii şi pruncile spre a creşte’’ (Din calendariu julianu, gregorianu şi poporanu, 1883).

Se mai spune că salcia este bună de leac pentru dureri de gât, friguri sau alte boli. Mai exista şi obiceiul, ca atunci când tună şi fulgeră să se aprindă crenguţe de salcie pentru a alunga frica. Şi astăzi, ramurile de salcie, după ce sunt aduse de la biserică, se păstrează la porţi şi la uşi, considerându-se că au căpătat puteri tămăduitoare şi de alungare a spiritelor rele.

Acest arbore care invocă sentimentul de tristeţe şi de blândă mângâiere sufletească este pus în strânsă legătură cu Fecioara Maria. În momentul crucial al Mântuitorului, ea găseşte suport de înţelegere pentru imensa durere care o apasă:

,,Dacă îmi cunoşti durerea
Şi voieşti să mi-o alini
Să-mi dai ramurile tale
Şi-o cunună fără spini’’.

Pentru că Maria n-a fost lăsată de iudei să ajungă pe Golgota cu leacul tămăduirii, salcia devine semnul întruchipat al durerii şi ploaia de lacrimi a sufletului uman.

,,Atunci salcia miloasă
Nu s-a mai –nălţat în sus
Şi-a rămas uşor plecată
Ca să-l plângă pe Iisus’’.

De aici vine şi numele ei, cunoscut în tradiţia populară de ,,salcie plângătoare’’. În Extremul Orient, salcia este simbolul nemuririi, echivalent cu salcâmul masonic. În Tibet, ea joacă rolul arborelui central, al Arborelui Vieţii. În Occident este pusă în relaţie cu moartea, este simbol al Legii divine. La alte popoare, acest arbore este un mijloc de comunicare cu Cerul, un simbol al fertilităţii şi purităţii.

Prin mişcarea ramurilor sale creează o imagine a graţiei şi a eleganţei formelor. Comparaţia  este des folosită în descrierile corpului femeiesc. La indienii din prerii, salcia este un arbore sacru, simbolul renaşterii ciclice.

În Rusia occidentală, dimpotrivă, se spune că cel care plantează o salcie îşi pregăteşte cazmaua cu care îşi va săpa mormântul. Nu se precizează dacă această moarte pe care ar anunţa-o salcia este concepută aici ca o trecere pe tărâmul veşniciei, al nemuririi, simbolizate de salcie în alte regiuni. La noi , salcia este simbolul tradiţional al Floriilor.