SCHIŢE LA UN PORTRET DE PROZATOR
Scris de Geo GALETARU

Viorica Hagianu este o excelentă prozatoare, cu o remarcabilă fluenţă a naraţiunii, cu un simţ ultrafin al creării unor situaţii şi personaje veridice. Evenimentele „prinse” în prozele sale (” Iluzii spulberate”, Editura Tracus Arte, Bucuresti, 2011) divulgă o vizibilă dexteritate a frazării, care, aliată cu ştiinţa de a merge la detaliul semnificativ, conferă textelor farmec şi autenticitate, deopotrivă. Planurile epice interferează, într-un melanj subtil de realitate şi ficţiune, captivând prin irepresibila plăcere de a adiţiona fapte disparate şi a le situa într-o zonă a decantărilor esenţiale. Simplele fluxuri narative nu fac decât să contureze, în final, reverberaţia unor existenţe, cu exaltările şi faliile lor, faţă de care conştiinţa autoarei reacţionează asemenea unui sensibil seismograf.

Autoarea apelează cu succes la modalităţi epice verificate, ceea ce-i permite etalarea unei ample palete de convenţii şi semnificaţii, care să asigure demersului său o finalitate estetică certă. Recuzita naraţiunii este folosită spre a intermedia accesul la o problematică individuală sau socială, din care se degajă, persistent şi convingător, o paradigmă etică definitorie. Angrenaţi în mici dispute domestice sau în dileme existenţiale profunde, eroii Vioricai Hagianu ilustrează, de fiecare dată, ipostaze verosimile ale unei umanităţi umile sau dramatice, care evoluează pe paliere psihologice multiple. Autoarea se pricepe să construiască episoade şi personaje credibile, cu o remarcabilă artă a dozării detaliilor. Dialogurile sunt alerte, iar nuanţările de ordin psihologic aduc un plus de substanţă intregului edificiu epic.Viorica Hagianu ştie să plaseze personajele şi evenimentele dincolo de stricta şi mărunta determinare a cotidianului, făcând o radiografie exactă, uneori necruţătoare, a unei umanităţi marcate de automatisme şi clişee, dar încercând să-şi depăşească condiţia şi să acceadă într-o idealitate mereu refuzată.

În povestirea „Am avut un vis ciudat”, dincolo de nucleul epic palpabil, de o evidentă concreteţe, se întrevede dozajul subtil de inefabil inclus în arhitectura textului. Ai senzaţia paradoxală că realitatea ţi se livrează în tranşe succesive, filtrată printr-un sistem de oglinzi paralele, care-i adaugă reliefuri şi faţete insolite. Este perceptibilă interferarea realului cu oniricul, a concretului cu impalpabilul, a certitudinii ferme cu straniul, aceasta fiind, în opinia noastră, coordonata cea mai pregnantă şi mai fertilă a demersului epic al autoarei.

Fiindcă, dincolo de asperitatea faptului existenţial (fie acesta umil sau spectaculos), se face simţită mai peste tot proiecţia unei semnificaţii care conferă evenimentelor o altă dimensiune şi, totodată, o altă cheie de interpretare. Eroul din „Iluzii spulberate” este în căutarea obsesivă a unei idealităţi himerice (facultatea, slujba, iubirea, căsătoria), inventându-şi refugii în spaţiul securizant (dar înşelător!) al visului. El trăieşte între ofensive timide şi reculuri umilitoare, între elanuri juvenile şi sincope existenţiale bulversante, căutând perpetuu cheia unei ipostazieri compensatorii, care să-i redea frisonul autenticităţii şi să-i corecteze traiectoria, scoţându-l astfel de sub stigmatul autoritar al simplei virtualităţi.

Percepând realitatea prin filtrul unei inocenţe funciare, incurabile, eroul îşi va asuma în final izbânzile (puţine şi fragile) şi eşecurile, la discreţia unui destin imprevizibil şi ingrat, care administrează efemerele bucurii şi marile deziluzii în doze egale, cu aceeaşi promptitudine şi largheţe. De fapt, eroii prozelor din acest volum se confruntă, necondiţionat, cu ostilitatea unui mediu social şi familial refractar. Dezamăgirile provocate de neînţelegerea celor din jur (prieteni, colegi, şefi, iubite sau soţii) îşi pun amprenta pe un destin intrat iremediabil în derivă. Povestirile din volumul „Iluzii spulberate” sunt, în ultimă instanţă, subtile parabole ale existenţei la nivelele ei minimale, acolo unde amănuntul banal şi neglijabil se întâlneşte cu elanul inerţial, donchijotesc, niciodată finalizat.
Vocaţia certă a prozatoarei se exersează în direcţia disecării unor evenimente şi stări sufleteşti pendulatorii, cu pondere decisivă în configurarea personajelor. Textura fluxurilor narative, pline de forţă şi consistenţă, este un câştig incontestabil al volumului, racordând bucuria lecturii la convingerea că te afli în faţa unor construcţii epice solid articulate şi îndelung elaborate, mature prin precizia şi supleţea arhitecturii. Tăietura fermă a frazei, decuparea faptului de viaţă autentic şi semnificativ, expansiunea energică a epicului, opţiunea pentru personajele dilematice, nelineare, fin conturate pe fundalul evenimentelor, iată doar câteva atu-uri ale acestor proze, alimentate din magma cotidianului. Autoarea îşi refuză tentaţia narcisistă, ocoleşte ipostaza naratorului omniprezent şi omniscient, preferând o detaşare benefică de traiectoria personajelor sale, urmărindu-le tribulaţiile cu un ochi neutru, mereu capabil să surprindă meandrele şi faliile unor psihologii convenţionale sau, dimpotrivă, de un exotism social marcat.
Această pendulare între ingenuitatea unei perspective detaşate şi luciditatea prospectării unor geografii sufleteşti eruptive conferă prozelor Vioricăi Hagianu un aer de austeritate graţioasă, o forţă narativă aproape hipnotică, probând o siguranţă a scriiturii care trece dincolo de pojghiţa cuvintelor, dinamitând stereotipii şi amorsând sensuri traductibile în cheie existenţială.

Este reconfortant să constaţi că, în vacarmul atâtor mode pasagere şi viciate de impostură, vocea autoarei noastre se impune cu claritate şi eficienţă, decupând din cotidianul imediat scene şi personaje cu un coeficient maxim de credibilitate şi reconfigurând un spaţiu narativ şi o formulă epică de o certă originalitate.