Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Scriitori buzoieni. CORNEL DIACONU

Primit pentru publicare: 28 mart. 2017
SCRIITORI BUZOIENI
Autor: Marin IFRIM
Publicat: 29 mart. 2017
Editor: Ion ISTRATE

 

 

Scriitori buzoieni

CORNEL DIACONU

 

  Cornel Diaconu s-a născut la 2 martie 1951, în comuna Tega, satul Zaharești, județul Buzău. A debutat editorial în 2004, cu volumul Dorul de cumpene” (poezie). Din 2016 este membru al Ligii Scriitorilor Români, Filiala Buzău. După debutul editorial, a publicat volumele: ”Nea  Lambru” (2005 – proză scurtă), ”Între două iubiri” (2007 – roman), ”Biografii rurale” (2009 – proză scurtă), ”Aripi de ceară” (2009 – roman), ”Desculț prin cer” (2010 – poezie), ”Între două iubiri” (2011 – roman, ediție revizuită), ”Drumuri spre nicăieri” (2012 – proză scurtă).

Referințe critice: ”Cornel Diaconu este unul dintre cei mai sensibili și educați poeți buzoieni de factură romantică. Cine nu și-a statornicit în amintiri imaginea unei ferestre cu gutui sclipind în întunericul nopții, cine nu a simțit vreodată mirosul tulburător, de toamnă criptică, al unei gutui, nu poate percepe poezia acestui autor încă neapreciat la adevărata sa valoare. Titlul cărții spune totul. De la un timp, din cauza vârstei și a plictisului universal, am început să arunc balastul din amărâtul meu balon existențial. Ca mulți alții din jurul meu, am devenit un pic mai hâtru, mai egoist, mai greu de impresionat în anumite privințe. Totuși, există în ciudata alcătuire umană rezerve imense de suflete deschise precum ferestrele primăverii. Așa înțeleg, așa simt poezia lui Cornel Diaconu. Nu vreau să-l laud, nu am nici un interes. Mă explic mie însumi. Din moment ce versurile sale îmi dau un anume confort sufletesc, totul e în regulă. Dragi cititori, vă doresc lectură plăcută. Asemenea versuri se citesc la veioză, pe vreme cu ploaie sau ninsoare, de toamna până primăvara, când fiecare om își odihnește oasele și turtește perna între somn și curiozitatea minții care se agață cu disperare de cuvinte”…(”Jarul din gutui” , prefață de Marin Ifrim).
                                                                    *
  ”Dintre toate calitățile scriitorului buzoian Corneliu Diaconu, spiritul de observație mi se pare cel mai pronunțat. În ”Drumuri spre nicăieri” (”Editgraph”, Buzău, 2012) autorul își întinde privirea spre cele mai neașteptate direcții, locuri, oameni, întâmplări. De multă vreme nu am mai citit asemenea povești bine înrămate în farmecul scriiturii clasice. Tot încerc să-i alătur scrisul de cel al unor nume sonore: Zaharia Stancu, Nicolae Velea și Marin Preda. Nu pot decât să constat decât că autorul are propria sa filozofie despre viață. Povestirile sale au toate ingredientele necesare atracției cititorului, începând de la o seriozitate incontestabilă și până la un umor diafan, subtil, inteligent. Uneori gravitatea discursului epic se centrează spre starea societății, spre politică. Aici autorul e ferm, atitudinea sa venind dintr-un instinct nealterat al dreptății și corectitudinii. Dincolo de creația sa literară, la Cornel Diaconu e de admirat și <omul simplu>, posesor al unui bun-simț cu care numai dreptcredincioșii sunt înzestrați. Scriitorul și omul Cornel Diaconu ar putea fi un exemplu de urmat pentru mulți dintre noi, ne-ar mai înmuia aroganța și alte multe…tare. Evoluția sa de la debut și până acum a fost una fermă, un marș cadențat spre împlinirea personalității sale. Rar am întâlnit intelectuali cu un asemenea caracter și cu simțul prieteniei foarte robust. Mi-l cred prieten, cred în steaua sa literară și, oricât de subiectiv aș fi, îl consider o ființă de la care oricând ai ce învăța. Între scrisul său și ființa concretă există o armonie tonifiantă”. (”Drumul spre nicăieri”,prefață de Marin Ifrim).                                                            *
”Cea de-a patra carte a prozatorului Cornel Diaconu este o surpriză chiar și pentru cei familiari cu scrisul său. Autorul, din ce în ce mai sigur pe demersurile sale scriitoricești, abandonează șablonul romanelor clasice și concepe un personaj narator care, la persoana întâi, duce pe umeri un monolog frust, decupat numai și numai din realitate. Ne-am dus imediat cu gândul la Iona lui Marin Sorescu, apoi la celebrele scheciuri ale lui Amza Pellea. Asemenea trimiteri ar fi destule, însă nu-și au rostul pentru că prozatorul nostru tratează o temă gravă, lumea satului de ieri și, mai ales, de azi. Fără a se încurca în descrieri plictisitoare, cel pus să povestească, un țăran oarecare, om cu o viață de roman sadea, își developează trecutul și prezentul cu o intensitate în care, exceptând o formă autentică de vorbire, regionalismul, totul pare a ține de dicte-ul automat. Peste toate acestea, în Biografii rurale, se simte mâna și spiritul unui autor care știe ce vrea. Restul, e de căutat printre rânduri…” (Prefață, fragment, de Marin Ifrim).
                                                                *
  ”Cunoscut mai mult ca prozator, Cornel Diaconu ne oferă o surpriză totală prin această carte de versuri, titlul ei, Desculț prin cer, fiind bine ales, sugerând locul în care poezia își are începuturile sau dinspre care ea coboară spre noi, muritorii nemuriți în înălțimile versurilor de suflet. A merge desculț prin cer înseamnă deja poezie! Combustia interioară a poetului e impresionantă, sentimentele sale sunt uneori supravoltate, exprimă stări concrete: iubire, durere, nostalgie, tristețe sau bucurie. Există în carte trimiteri la lumea mirifică a copilăriei, la stările de puritate și inocență de odinioară: ”Eu nu mă furișam pe sub vâltoare/Doar ca să-mi satur trupul de scăldat/Ci să-ți cuprind desculțele picioare/Cu un sărut de val improvizat”. Sintagme de felul ”sărut de val”, ”fulger ce aprinde apa mării” sau ”cerul apei” , dau multă greutate poeziei lui Cornel Diaconu, îl așază direct în prima linie a poeziei adevărate, departe de experimente teribiliste sau de infatuări golite de sens. Cornel Diaconu posedă miezul poeziei și-l consumă cu voluptatea artistului conștient de sine însuși” (Prefață, fragment, de Marin Ifrim).
                                                               *
”A opta carte a lui Corneliu Diaconu (”Drumul spre nicăieri”) impune, în peisajul prozei actuale, un autor original, stăpân pe mijloacele de expresie, aflat în progres evident.  Cele două părți ale volumului (”Destine îndoielnice” , respectiv, ”Între da și nu”) rotunjesc demersuri din cărțile anterioare de proză scurtă (”Nea Lambru”, respectiv, ”Biografii rurale”) și conturează, în primul capitol, o lume încremenită în proiect, dar în egală măsură, și una în care personajele, dinamizate de tensiuni existențiale, suferă, speră, râd, se distrează, escaladează neantul sau se prăbușesc în hăurile clipei, la fel cum se întâmplă pretutindeni și dintotdeauna pe ”scena lumii”. Prospețimea și ineditul multor texte se datorează perseverenței autorului de a surprinde realitatea cu  aparatul de fotografiat  al cărui obiectiv este ochiul copilului, șlefuit de asperitățile de lacrimi ale amintirii”. (Postfață, fragment, de Lucian Mănăilescu).
                                                                *
”Ediția a doua a romanului „Între două iubiri” semnat de Cornel Diaconu, vine, după ”Dorul din cumpene” (versuri – 2004), ”Nea Lambru” – (proză scurtă – 2005), ”Între două iubiri” (roman – prima ediție – 2007), ”Aripi de ceară (roman -2009), Biografii rurale” (proză – 2009), ”Desculț prin cer” (versuri – 2010). Arborând o perioadă tulbure din istoria României, pe care autorul a cunoscut-o în perioada de militar de carieră, așteptările cititorului se îndreaptă , firesc, spre ceea ce nu știm, spre dezvăluirile senzaționale menite să răspundă la obsedantele întrebări , începând cu aceea, inchizitorială, pentru propria conștiință: Ce ați făcut în ultimii cinci ani? Cornel Diaconu răspunde într-un mod surprinzător, nu developând fotografia tainicelor comploturi, nu spunând ce am făcut – unii dintre noi – ci scoțând în evidență ceea ce am uitat: încorsetarea în banalitate, cu întreruperi de curent electric, cu gestionari binevoitori ai nimicului, cu promovarea nulităților (care continuă și azi), cu lăutarii doctrinei marxiste, pe care o lălăiau harnici, după ureche, sau o aplaudau ori de câte ori le suna în urechile minții, cu trecerea în umbră a unor profesii periculoase, cum ar fi psihologia, cu milițieni sau specialiști în limbajul de lemn” (Prefață, fragment, de Lucian Mănăilescu).                                                               *
     ”După un debut liric (Dorul din cumpene – Editura Rafet, 2004), Cornel Diaconu și-a asumat, cu aplomb, evocarea lumii marginalizate a satului românesc. A făcut-o, poate, revendicându-și copilăria dar, în mod sigur, și din nevoia de a descifra tainele Atlantidei rurale, scufundată în oceanul globalizării, distrusă de uraganele societății de consum și osândită să devină altceva: un fel de falie între timpuri și spații revolute. De data aceasta, autorul a simplifcat epicul până la o limită (aproape) experimentală. Personajele se perindă, cu treabă sau nu, prin fața unui martor mut – orășeanul cu casă la țară – în fața căruia interpretează monologuri hamletiene, cu limba dezlegată de paharul cu țuică, oferit generos de gazdă(…) Cam despre asta ar fi vorba, în Biografii rurale, o carte ce transcede spre lectură” (Postfață, fragment, de  Lucian  Mănăilescu).
                                                                  *
  ”Aripi de ceară , romanul pe care cititorii îl au acum în față, demonstrează talentul lui Cornel Diaconu de a stăpâni arhitectura construcției narative, personajul principal – Victor – fiind un: rătăcit irevocabil prin povești cu cai verzi pe pereți, un Don Quijote, uneori patetic și nedrept cu cei din jur, dar care are puterea, de fiecare dată, să evadeze din iluzii, regăsindu-și speranța și, poate mai mult decât atât, sensul existenței” (Prefață, fragment, de Lucian Mănăilescu).

 

                                                           Selecție alcătuită de  Marin Ifrim



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5