Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 12 → 2020

Scriitorii  secolului  al  XX-lea   descoperă Raiul…

Prof. Vasile GĂUREAN

 

 

 

Scriitorii  secolului  al  XX-lea   descoperă Raiul…

Cuvânt însuși e mirific, cu mulțime de sinonime  la noi și la toate neamurile pământului: Eden, Paradis, Câmpiile Elizee, Împărăție celestă.

În excepționala epopee „Țiganiada”, a lui Ion Budai Deleanu avem o proiecție a Raiului ca belșug alimentar, „dream” al unui popor necăjit, așa cum îl creionează personajul Parpangel după un periplu în iad și în Rai: „Acolo, in loc de arburi și copace/Cresc rodii, nărănciuni ș-alămâi/ Țărmurii-s de mămăligă moale,/ De pogăci, de pite și mălaie/…Dealurile și coastele tăte/ Sunt dă caș, dă brânză și slănină…./ Gardurile-acolo-s împletite/ Tot cu cârnăciori lungi, aioși/ Iar în loc de pari, tot cltaboși.”

Raiul musulman mai adauga  pe lângă festinul terestru, alimentar și prezența huriilor (a fecioarelor), făcând dovada că sunt socoteli omenești, pe când Raiul creștin este altceva: bucuria spiritului, pacea și iubirea cerească, indicibila stare de fericire ce o dă prezența Dumnezeirii. Nu sunt cuvinte în graiul omenesc pentru a zugrăvi cele ce sunt pregătite celor ce vor fi acolo. Căci zice Sf. Ap. Pavel, cel răpit o vreme în Rai: „Ceea ce ochiul n-a văzut, urechea n-a auzit și la inima omului nu s-a suit”(vreodată-n.n.). Pe scurt, este ceea ce întrece orice închipuire omenească, iar ”Cartea lui Enoh”, unica rămasă dinainte de Potop  descrie cele ce au să fie, ca o  stare de „cutremurătoare fericire”.

Te-ai fi așteptat ca exploratorii, psihologii, oamenii de știință, geografii să fi găsit undeva Raiul –dacă ne-am gândi la un loc anume, dându-ne apoi latitudinea și longitudinea acelui loc feeric. Ce șansă ar avea poetul, prozatorul din fața unui petec de hârtie sau a paginii albe să descopere Raiul? De fapt nu l-au descoperit la propriu, ci l-au experimentat, au confirmat adevărul zicerii lui HRISTOS  Domnul: „Iată, Împărăția lui Dumnezeu este în voi.”

Mai ciudat lucru este  unde  l-au descopeerit și când anume. În privința locului, nu în palate, la fastuoase banchete, nu în dubaiuri și tailande, în veselie și râsete, ci tocmai unde nu te așteptai: în temnițe și lagăre, în foame și frig, în oribile privațiuni, în primejdii și adesea în fața morții. Nu așa li s-a spus și Sfinților Apostoli? „Iată, Eu vă trimit pe voi ca pe niște miei în mijlocul lupilor/…/vor pune mâna pe voi și vă vor prigoni și vă vor întemnița din pricina numelui Meu.”(Lc.21.12)

Scriitorii secolului al XX-lea au putut vedea mai mult decât în toate celelalte la un loc, războaie înfricoșătoare, sărăcie și boală, regimuri criminale, asasinate, holocaust și prigoană și chin și temnițe și lacrimă și dureri și lanțuri și trădări și moarte, încât ne putem întreba cu poetul britanic Lord Byron(1788-1824): „Doamne, oare nu cumva suntem în iad?

Niciodată ființa umană nu a fost mai batjocorită, mai prigonită, mai  înjosită din măreția ei de purtătoare a chipului dumnezeiesc. Temnițele nu i-au mai încăput pe semenii noștri și s-au înfințat lagărele, adevărate bolgii terestre.

Mulți din cei ce au reușit să scape din bezna gherlelor au mărturisit că au aflat acolo…Raiul. Nu în strălucirea palatelor, nu în peisaje luxuriante, nu în felurte plăceri și distracții născocite de mintea omenească, ci în foame și frig, în batjocura și cruzimea paznicilor, în slăbiciunea ființei umane degradate și umilite și adesea ucise.

Un prigonit ca Nicolae Steinhrdt își prezintă anii de temniță într-o carte întitulată paradoxal „Jurnalul fericirii”. Cititorul neavizat ar presupune repede că e vreo poveste de dragoste sau o rețetă a succesului în viață, spre a descoperi apoi, stupefiat, că e vorba de un loc de care lumea comună fuge cu oroare: temnița, gherla, jilavele, gulagul lumii.

Sub aceeași emblemă își scriu și alții memoriile, iar poeziile se scriau la fața locului, în pușcării. Memorialistica concentraționară în proză (cum e cea a lui Soljenițin, Richard Wurmbrandt, Nazim Hikmet sau Steinhardt) necesita aerul libertăți.

Concizia și concentrarea ideatică a făcut ca poezia lirică  să fie totuși, cea mai cultivată, având iluștri reprezentanți: Nechifor Crainic, Sergiu Mandinescu, Radu Gyr, Ion Caraion, Valeriu Anania, Traian Dorz, Demostene Andronescu, Zorica Lațcu, Dumitru Oniga, Cezar Flamură, Virgil Maxim, Vasile Militaru, Valeriu Gafencu., Gabriel Țepelea, Dinu Pillat, Constantin Tonegaru.  Cum hârtia era un lux prohibit, se scria pe cele mai felurite materii, cum se exprimă Ion Caraion:„…care în gând, care pe o bucată de sticlă, pe o tăbliță de lemn, pe un papuc, pe o coajă de săpun, pe spatele gamelei, pe o bucată de hârtie de la un sac de ciment, iar pentru o gămălie de vârf de creion s-a întâmplat să moară oameni”.

Noi, oamenii liberi din „temnița cea mare”-cum o numeau lumea gnosticii (și tatăl lui N.Steinhardt sau Eminescu), ne întrebăm: de unde aceste nebănuite resurse ale Ființei?

Explicația acestor stări paradoxale de tărie și rezistență în fața opresiunii barbare stă într-un singur și magbific cuvânt: HRISTOS. Acesta este izvorul tăriei și biruinței omului în suferință, ba chiar al Fericirii. Cu HRISTOS, bezna se preface în lumină, foamea în bucurie, durerea în mângâiere, temnița în lumină, moartea în anticamera Raiului. HRISTOS este numele Speranței de neînfrânt.

Un intelectual belgian scăpat din lagărele germane de muncă, spunea calm și sigur:   „Când o să mor,eu voi merge în  în Rai; în Iad am fost.

În mijlocul ororilor trăite, s-a petrecut ceva misterios. Ființa umană, coborâtă vremelnic până la cele mai de jos trepte ale chinului și decăderii, în bezna temnițelor, a avut revelația….că NU ESTE SINGURĂ și că negreșit există un loc luminos, absolut oximoronic: Raiul. Și mai mult, și-au adus aminte de o Ființă cerească ce a suferit și ea în lume prigoană și tortură, răstignire și moarte și au simțit-o aproape, uneori chiar cu simțurile omenești, fiindcă așa ne-a promis: „Și iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului”(Mt.28.20)

As-noapte IISUS mi-a intrat în celulă./O, ce trist, ce înalt era Christ!/ M-am ridicat de sub pătura sură/-Doamne, de unde vii, din ce veac?/IISUS a dus un deget la gură/ Și mi-a făcut semn să tac/…/A stat lângă mine pe rogojină:/-Pune-mi pe răni, mâna ta./ Pe glezne avea urme de răni și rugină,/ Parcă purtase lanțuri cândva.// Când m-am trezit din grozava genună,/ Paiele miroseau a trandafiri./ Eram în celulă și era lună,/ Numai IISUS nu era nicăieri.”

Mama lui Nicolae Manolescu (critic literar cunosut) spunea la ieșirea din închisoare, că a învățat pe dinafară poezia din care am citat: „As-noapte, IISUS”, a lui Radu Gyr.

Mai aparte decât mulți alții, N. Steinhardt redă această stare de beatitudine experimentată după ce a primit botezul creștin în  taină, în condițiile dificile din temniță:
Cine a fost creștinat de mic copil, nu are de unde să știe și nu poate bănui ce-nseamnă botezul. Asupra mea se zoresc clipă de clipă, tot mai dese asalturi ale fericirii.// Va să zică este adevărat că Botezul este o taină, că există Sfintele Taine. Altminteri, fericirea asta care mă înconjoară, mă cuprinde, mă îmbracă, mă învinge, n-ar putea fi atât de minunată și deplină. Liniște. Și o absolută nepăsare…Deschideam brusc ochii, cuprins de o stare euforică, izvoditoare nu de adormire față de toate…senzația că aș putea face orice, imboldul că aș putea ierta pe oricine și un strat de aer blând în jur, o atmosferă din aceea ca în unele cărți ale copilăriei. Un simțământ de siguranță absolută și o îndepărtare în senin. Și noutatea: nou, sunt un om nou; de unde atâta prospețime și înnoire?”(p.92)

Extatica stare avea să-l însoțească  adesea și mai târziu  în temniță: „Nu te lasă grijile să dormi, dar se întâmplă ca și de pe urma fericirii să nu mai poți să dormi. O stare de veghe, de viață supraintensă. Îmi venea să mă reped  jos de pe prici, să alerg, să strig de bucurie, să-i zgâlțâi și pe ceilalți, să le spun cât sunt de fericit, să-i rog să-și dea seama  ce comoară posedă cu toții. Noroc de mine că strășnicia regulamentului mă împiedica să mă dau în spectacol.”(p.213)

Nu înseamnă că viața deținuților din pușcăriie comuniste, din lagărele de muncă ale Bărăganului ori la Canal nu era aceea zugrăvită adeseori în versuri cutremurătoare:

„Nimic din ce-a durut nu ne mai doare,
Am îmblânzit și lanțul și celula.
Și-avem atâția sfinți în închisoare,
Că ne săltăm înfața lor căciula.”
(Andrei Ciurunga.„Veșnicie)

„Ieșim ca niște cârtițein hrube,
În care picuri grei de apă cad.
În fața porții ne așteaptă duba
Să ne transporte-ntr-un alt iad.

Îngrămădiți, pe coridor de-a valma,
Pășim în gând cu semnul Sfiintei Cruci.
Ne-mproașcă cu ocara și sudalma

Cordoanele de cerberi politruci.” (Ion Zeană, Noapte de Crăciun)
„Acum o sută de ani,/ Am avut un copil, o nevastă…/Auziți paianjeni? Auziți, șobolani?/ Un copil, o nevastă…” (Radu Gyr „Identitate”)
Credința în  Dumnezeu era și o formă de  a protesta  în fața celor fără omenie, a slugilor unui regim ateu.

Alexandr Soljenițân(1918-2018) mărturisea în ”Arhipelagul Gulag”(trei volume, Buc. 1998) că mult și-au frământatat mintea în lagăr  gândindu-se la răutatea și cruzimea călăilor care-i păzeau: ”Oare, care va fi destinul acestora în veșnicie?” După multă vreme, au ajuns la concluzia că acești împietriți în răutate și neomenie sunt cei pierduți pe veci de la fața lui Dumnezeu, meritând compătimirea, nu ura.

Suferința îndurată cu gândul la Dumnezeu a dat putere năpăstuiților din toate veacurile, căci sufletul e liber ca păsările cerului:

„În mine port cerul lui mai/ Imensă nădejde albastră/-O, suflete, bine că n-ai/ Vizetă ca temnița noastră.”(A. Ciurunga, „Vizeta”).

Un volum de versuri  ca ”Poeți după gratii” (Măn. Petru-Vodă, 2010), cu stihuri pe 630 de pagini atestă că suferința se preface adesea în vers  și deznădejdea în putere, infrângerea în biruință, Valea Plângerii în Rai sub lumina Dumnezeiescului Har al  lui IISUS  HRISTOS, biruitorul păcatului și morții.

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.626 de abonați

comment closed

Drept de autor © 2009-2020 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5