Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

Scrisoare deschisă către Comunitatea Culturală a Botoșaniului

Revista Luceafărul: Anul XII, Nr.12 (144),  Decembrie 2020
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE


Scrisoare deschisă către Comunitatea Culturală a Botoșaniului

Primit pentru publicare: 13 Dec. 2020
Autor: D.M. GAFTONEANU, redactor revista Luceafărul    
Publicat: 13 Dec.  2020

© D.M. Gaftoneanu, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE


 

Scrisoare deschisă către Comunitatea Culturală a Botoșaniului.

(Despre simbolul funerar al cantorului Vasile Eminovici de la Călinești-Cuparencu. Totală lipsă de respect pentru voluntariatul în cercetare din pasiune.)

Pentru deplina informare, clarificare și argumentare, la sesizarea, solicitarea și îndemnul mai multora dintre ,,senatorii de drept”  ai lumii culturale din Botoșani, voi răspunde punctual următoarelor trei întrebări care mi-au fost sugerate:
1.Cum a apărut în spațiul public controversa din jurul simbolului funerar de la Călinești-Cuparencu și de ce se refuză ostentativ dialogul constructiv, civilizat, cu dovezi?
2.Este vorba într-adevăr despre mormântul cu crucea originală a dascălului Eminovici și, dacă da,  cine a inscripționat înscrisul de pe spatele crucii din piatră și în ce scop?
3.Cui îi folosește exagerarea importanței zilei de 16 septembrie (o nouă dezinformare recent lansată și menită să justifice așa-zisa ,,descoperire istorică”, dar, e mai mult decât evident că lucrurile nu stau așa) și cui i se datorează, totuși, descoperirea înscrisului funerar (corect, înscrisurilor funerare)?

       Precizez fără echivoc că eu sunt inițiatorul voluntar (adică, din proprie inițiativă și neplătit de nimeni), pe cont propriu, al unei ample cercetări cu specific istoric și biografic eminescian în douăsprezece localități din județele Botoșani și Suceava, localități enumerate la sfârșitul prezentării, lucru binecunoscut de multă vreme nu numai de către restrânsul meu cerc de prieteni și de colaboratori. 

Referitor la subiectul intens mediatizat (deși, de fapt, nu e nimic spectaculos aici!) al pretinsului/presupusului mormânt cu cruce din piatră de la Călinești-Cuparencu, atribuit deja cu acte în regulă de către unii bunicului patern al Poetului, cantorul Vasile Eminovici, consider că nu există nicio stare de controversă/conflict de păreri sau ceva similar, ci s-a creat cu bună știință o confuzie majoră din interese mărunte, din nedocumentare, din lipsa unui minim dialog între cei care emit opinii asupra subiectului, din perseverența în ambiguități, dar, peste toate, din ignorarea autorului real al cercetării. Confuzia propagată abil în rândul cititorilor pornește de la faptul că nimeni nu a spus limpede că, în pofida unui ,,punct toxic” de intersecție pe traseu, nici vorbă de vreun rapt sau plagiat, ci doar de două cercetări distincte, fără vreo legătură una cu alta, cu doi opinenți diferiți și cu concluzii oarecum divergente, subliniez, părerea mea se menține de la bun început pe o linie moderată, de echilibru, strict bazată pe dovezi, și nu pe speculații ieftine din ecourile unor discuții pe nisipuri mișcătoare. 

Pe de altă parte, ca termen lingvistic, în opinia mea, descoperire, în adevăratul sens al cuvântului, înseamnă să găsești ceva concret după ce studiezi (tot) ce s-a scris mai înainte la temă, să mergi pe urmele unei informații, să te implici personal și să stai de vorbă cu cei din zonă, să publici articole de presă și, în final, o carte, un studiu amplu, pe scurt, o adevărată cercetare. Asta am făcut eu și nu prea pare să fie același lucru dacă, prin jocul hazardului, pur și simplu, m-aș fi întâlnit pe traseu întâmplător cu cineva și mi-aș fi arogat ulterior nu știu ce merite cu argumentul pueril că aș fi zărit primul obiectivul ca pe un articol de promoție la supermarket. Iar în loc să se stingă imediat neînțelegerea printr-un dialog relaxat față în față, nu unul prin fumigene lansate de la distanță, văd că se persistă diabolic în adâncirea confuziei. Total inacceptabil, doar cineva rău intenționat ar proceda astfel! A câta oară o repet, aici lucrurile au fost complicate și denaturate de-a binelea datorită prezentărilor trunchiate și incorecte de la bun început, fără a se ține cont de ordinea cronologică a publicării articolelor, iar vinovatul/vinovații propagării acestei mistificări se știu prea bine, mai e nevoie să spunem și altele, cu subiect și predicat? 

Cum să prezinți într-un articol doar declarația uneia dintre părți cu argumentul ambiguu că așa au procedat și alții mai înainte, sau să dai verdicte fără să citezi exact ambele declarații și fără niciun fel de probe,  ce raționament logic mai e și ăsta?  

O parte dintre articolele apărute s-au concentrat în mod corect pe știre, altele urmăreau doar senzaționalul mediatic (ușor de depistat) cu epitete de fabulos si istoric atașate simbolului funerar, cu reveniri/retractări asupra celor declarate, afirmații fără dovezi în spate, nu se cunoștea nici măcar amănuntul important că acolo sunt două cruci și nu una singură, iar lipsa dreptului legal la replică justifică din plin în acest caz teoria existenței realităților paralele.

Când un gazetar profesionist va analiza în mod obiectiv de la A la Z tot ce s-a scris pe marginea acestei descoperiri, intuiesc că va regăsi cu multă ușurință printre rânduri derapaje de la etica gazetărească, indicarea unor ținte false, influențarea răspunsului prin subtilități de limbaj, deturnarea nedeontologică a atenției cititorului de la fondul problemei, tehnici grosolane de șifonare a imaginii unuia dintre contraopinenți, atacuri subtile la persoană și alterarea calității informației prin citări parțiale/omisiuni ale unor pasaje esențiale.

Una peste alta, chiar dacă s-a tot ridicat tonul discuțiilor și a scăzut către zero nivelul comunicării, aceasta nu mi se datorează în niciun fel. La toate cele afirmate și consemnate există dovezi de necontestat și oricare cititor onest va remarca incorectitudinile semnalate. 

Nu puțini mi-au confirmat că gestionarea informațiilor, cu inexactități monumentale, a fost undeva între neprofesional și catastrofal, iar inscripționările despre care tot vorbim, din păcate, se pare că nu prea sunt o mare noutate. La o lună de la publicarea articolului meu despre Călinești-Cuparencu pe site-ul Centrului Cultural Bucovina, respectiv Suceava-Info pe data de 23 si 24 septembrie, la aproape o lună, pe 20 octombrie, cum am tot spus, s-a ieșit în spațiul public cu așa-zisele descoperiri istorice, senzaționale și fabuloase. Nu m-aș fi supărat dacă eram menționat (în mod corect!) ca autor real al cercetării sau ca fiind măcar prezent printre ceilalți, dar, o primă eroare de netolerat în acest episod grotesc și halucinant, nu a fost deloc așa. Totală lipsă de respect pentru voluntariatul din pasiune!

Ce obiecții ar fi putut avea vreunul dintre noi dacă s-ar fi specificat simplu și onest că eram acolo un grup de lucru benevol de cinci persoane împreună  și nu se încerca o mistificare primitivă asupra autorului real al descoperirii?  Pentru cei cât de cât informați de mai dinainte, am spus cinci și nu șase, d-na bibliotecară era plecată să-l caute în sat pe preot. Apropo, îmi amintesc cum dumneaei ne povestea profund afectată că, într-un anumit proiect cultural, reușit, de altfel, a muncit enorm alături de copii, iar șefii s-au afișat doar la tăierea panglicii, la care toți ceilalți am izbucnit în râs. Dacă, omenește vorbind, a uitat secvența anterioară (dar nu și alte detalii din urmă cu două luni!), își imaginează cumva că lucrurile stau altfel când cineva folosește o instituție ca paravan pentru imaginea proprie?

Obiectiv o spun, a fost cam tot atâta adevăr  în prezentarea mediatică pe cât a fost în decretul oficial al lui Mihai Grigore Sturza Vodă din anul 1841 prin care administratorul Gheorghe Eminovici de pe moșia familiei Balș de la Dumbrăveni primea rangul de căminar pentru servicii deosebite aduse patriei în vremuri grele. (Matei Eminescu: ,,Luând în băgare de seamă slujbile ce au săvârșit patriei în deosebite vremi, dar mai ales sub vremelniceasca cărmuire, etc. Și bietul tata n-a fost nici o zi, nici un ceas în serviciul statului…”)

Oricum, mediatizarea asta excesivă cu mai multe erori vădite și total inacceptabile, escaladarea prezentărilor cu persistență în jumătăți de adevăr se va întoarce ca un bumerang  împotriva celor care au declanșat un fel de afacere Dreyfuss  la Botoșani!

Înscrisurile, chiar la prima vedere, a câta oară o repet, puteau fi facil decriptate, iar dacă a existat o problemă, asta era mai degrabă legată de vizibilitatea literelor scrijelite și nu de variantele temporale ale  alfabetului chirilic, scriere de care sunt cu adevărat împătimit. 

Studiul meu e publicat recent în cartea ,,Semne pe piatra timpului”, nu am avut niciun fel de colaborare cu Memorialul Ipotești, deși am tot insistat de-a lungul timpului, în total contrast  cu cei de la Biblioteca Județeană ,,Mihai Eminescu”, cărora le mulțumesc public pentru profesionalism și bunăvoință- d-na director, prof. Cornelia Viziteu, dl Mihai Cornaci și dl Iulian Moldovanu.  M-am tot întrebat în acest ,,punct mort” în care ne-a adus caracatița orgoliilor nesănătoase,  ce s-ar fi putut face și cum ar fi decurs lucrurile dacă, încă din anii precedenți, toți cei care ne știam ca fiind pasionați de literatură am fi făcut echipă de la bun început, iar răspunsul e indubitabil, unul devastator, ego(centr)ismul are un preț uriaș! 

Majoritatea informațiilor pe care se bazează cartea, înafara celor din literatura de specialitate, unele dintre ele fiind arhicunoscute de dinainte de momentul 16 septembrie, le-am primit exclusiv și direct de la urmașii preoților  Ghe. Cojocaru și V. Butnaru, de la urmașii familiei Volcinschi/Vîlceanu, de la d-l ing. Tiberiu Iseceanu, de la d-na prof. Oltea Corduban-Fodor, altele de la ,,bursa zvonurilor” celor din sat și, apoi, cele mai consistente, de la cei care au ridicat căsuța tradițională  din apropiere de înscrisul cu numele dascălului Vasile Eminovici: Florin Usatiuc, Ion Cozmei și Ioan Manole. Una dintre surse, cu informații vitale,  ne-a rugat discret să nu divulgăm tot ce ne-a spus pentru a nu se ajunge într-o situație jenantă față de cunoscuți, unii, buni prieteni, prin urmare, nici nu am făcut-o, conform înțelegerii.

Așa am aflat noutăți demne de a fi reținute în carte despre străvechile cimitire de pe lângă biserica satului de la Bănești-Fântânele și Călinești-Cuparencu și despre cum s-a ajuns la necunoașterea locului real al amplasării mormântului dascălului. Precizez că despre Băneștiul boierului Grigore Cananău, satul cu piatra tombală a bunicii materne Paraschiva Donțu-Brehuiescu descoperită de către I. D. Marin în anul 1958,  am primit amănunte interesante, printre alții, de la prof. Mihai Silviu, de la primarul Sorin Hîj și de la jurnalistul Ionel Curcan. Sursele altora? Nu s-a scris nimic și nu s-a spus niciodată nimic!

 Revenind la Călinești-Cuparencu, după ce la începutul lunii septembrie s-a curățat locul de vegetație și s-a săpat în jurul monumentului funerar  de la mormântul fostului primar Vasile Radca, existența inscripționărilor de pe spatele a două cruci aparținând familiei Volcinschi nu a mai fost un secret pentru localnici, chiar dacă nimeni nu le-a acordat prea mare atenție.

 În deplasarea din 16 septembrie, cu unele detalii penibile care se adaugă altora din sfera cancanului și pe care nu doresc să le mai dezvălui, ne-am intersectat, într-adevăr,  cu cei de la Memorial, dar, eu am fost primul care a observat că acolo se aflau două inscripționări în alfabetul chirilic, una din anul 1837, alta din 1859, și nu una singură, cum s-a tot vehiculat mai târziu, evident, din necunoaștere. Cele două înscrisuri par a fi făcute de aceeași mână, a(ve)m și un suspect de serviciu clar identificat și se pare că cel mai vechi înscris are ca misiune să-i aducă o doză de credibilitate în plus celui cu numele lui Vasile Eminovici. Mai mult, urmașii în viață ai familiei respective le-au văzut încă din copilărie, spun ei, dar, neștiindu-se  rude cu familia Eminovici, și neavând, conform obiceiului, ce căuta răposații în același mormânt, le-au considerat niște înscrisuri, să le spunem elegant,  cu un rol pur comemorativ, și cam atât. 

Pe lista personalităților culturale deosebite (renumiți teologi, juriști, cercetători, profesori universitari) contemporane cu noi din onorabila familie Volcinschi apar  Gheorghe ,,Grigorie” Volcinschi,  Raul Volcinschi, Radu Volcinschi, Adrian Volcinschi, Traian Volcinschi, N.V. Vîlceanu și, deși inscripționarea funerară cu Vasile Eminovici era cât se poate de cunoscută,  din ceea ce știm până în prezent, niciunul nu i-a acordat foarte mare importanță. Augustin Z. N. Pop, în urma vizitelor în sat acum  circa 60 de ani, nu s-a pronunțat asupra originalității sau utilității înscrisurilor. De asemenea, preotul din sat, Vasile Butnaru, sau directorul școlii, Mircea Iseceanu, cei care l-au găzduit/însoțit/sprijinit pe Augustin Z.N. Pop.  Pur și simplu, așa cum afirmă alții, nu le-a mai văzut nimeni până la mine, mă rog, până la noi, fenomen de ,,orbire colectivă” sau de psihoză în masă la Călinești-Cuparencu? Absurd, de neconceput! După modesta mea părere și pe baza rezultatelor din  ceea ce am studiat temeinic, cu tot respectul pentru cei care bat monedă pe alte păreri, voi lăsa deoparte, pentru mai târziu, eventual, această variantă de lucru până la prezentarea altor dovezi în spațiul public decât cele cunoscute.  

Nu voi dezvălui deocamdată alte detalii interesante din cartea mea pentru a nu le mai da argumente și apă la moară celor care speculează ideea că unii, prin temporizare și preluare de date deja publicate, s-ar fi inspirat din spusele altora, și pentru a nu mai fi ,,mimat” și răstălmăcit cu lucruri scoase din context, așa cum s-a mai întâmplat recent, în esență, încerc să mă mențin pe o poziție echilibrată în afirmațiile făcute.

Scrisul neprofesional al suspectului de serviciu, ilizibilitatea unora dintre caracterele săpate în piatră, stratul de mușchi format, vegetația consistentă, perioadele istorice tulburi din ultima sută de ani, absența familiei Volcinschi/Vîlceanu din zonă, lipsa iubitorilor pursânge de cercetare în această zonă interetnică, fiecare în parte și toate la un loc au contribuit la situația de față în care tot apar noi și noi  distorsionări precum ciupercile după ploaie. 

Dacă informația legată de inscripționări, per ansamblu, la figurat vorbind, se va dovedi până la urmă a fi un avorton, un copil adoptiv sau un fiu risipitor/rătăcitor, cum treaba cercetătorului este să-și pună întrebări și să aducă probe, nu e cazul să bat în cuie concluzia finală, asta o vor decide mediul academic, eclesiastic și cel al pasionaților de opera lui Eminescu, personal, ceea ce am constatat și considerat de interes am prins în volum.

Putem vorbi despre lucruri acceptate în mod convențional, despre lucruri cu valoare de simbol, dar, dacă vorbim despre certitudini, se pare la acest moment încă mai avem de așteptat, e nevoie de puțintică răbdare, cum ar spune Caragiale.

O privire aruncată pe contul meu de facebook, Dorel Mihai Gaftoneanu, îl va edifica pe oricine asupra adevărului celor afirmate, mai am încă destule surprize printre datele nepublicate și voi răspunde prompt oricând oricărei întrebări, oricât de incomodă ar fi. 

În concluzie, repet, eu sunt inițiatorul cercetărilor cu rezonanțe eminesciene din Cătămărești-Vale, Ipotești, Schitu-Agafton, Brehuiești, Sarafinești, Bănești, Joldești, Corni, Botoșani, Dumbrăveni, din satul meu natal Bursuceni, com. Verești și de la Călinești-Cuparencu, com. Șerbăuți, ultimele trei din județul Suceava, cuprinse în cărțile ,,Nașterea, renașterea și stingerea unei legende”, respectiv ,,Semne pe piatra timpului”, iar informațiile le-au fost comunicate constant d-lor acad. Cimpoi, Dabija, Bălan, d-lor prof. Cistelecan, Codreanu, Coșereanu, Georgescu, Diaconu, Rachieru, Nedelcea și altor recunoscuți eminescologi, oameni de cultură pentru care am toată considerația. 

Adaug la cele spuse că am ridicat un modest obelisc la școala din Bursuceni și am întocmit un film(uleț) documentar sub egida Asociației Culturale STEAUA NORDULUI Botoșani.

Îi reamintesc cu onestitate (și) în acest context pe cei care m-au susținut necondiționat: prof.  Sergiu Manolache, poetul Ioan Manole, prof. Ion Filipciuc, ing. Nicolae Iosub, ing. Tiberiu Iseceanu și Paul Ciornei. Vă mulțumesc frumos tuturor pentru atenție și vă doresc sănătate!



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.636 de abonați

comment closed

Drept de autor © 2009-2021 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5