SCRISUL CA PENITENȚĂ SPRE ABSOLUT ŞI DĂRUIRE DE SAVOARE SUFLETEASCĂ SAU LACRIMA TĂIATĂ ÎN DOUĂ SE FACE PLOAIE
de Petru Ababii şi Iosefina Schirger

Alb liliac, ceva
cum nici dragostea nu e,
începe orizontul să ardă, să suie
din lacrima sărat amăruie

• – M-a întrebat un coleg cum fac trecerea de la bucătărit la scris. I-am răspuns că trebuie să ai destinatarul căruia nu-i poți vorbi altfel. Nu? “Scrisul este și pentru cititori, dar mai presus de orice, este o penitență spre absolut, o terapie a poetului, o pregătire pentru sublimul de dincolo. Scriem, să avem moneda de schimb convertibilă în transcendent. Un vers bun înseamnă acumulări, un tezaur, e ca și cum ți-ai ține averea spirituală depozitată într-o poezie pe care o regăsești dincolo fără deprecierea timpului.” (Marian Nicolae, 25 septembrie 2024) I-am zis că vorbește ca un profesor. Nu m-aș fi gândit! Îmi place.
• – Am răsfoit ce mi-ai trimis, descoperind acolo o imensă documentație plină de spiritualitate (atâtea volume de poezii! – un record) și apreciată ca atare în postura unei întregi epopei poetice care poate fi subiectul unei cărți aparte. Dar cine e în stare?! Ar fi o muncă foarte responsabilă.
• – Dumneavoastră. Cine altcineva?
• – Dacă aș fi mai tânăr m-aș apuca.
• – Poeții, cărțile și filosofii nu au vârstă! Poeții sunt înrudiți cu filosofii?
• – În spirit da, fizic nu prea. Poeții sunt cei mai cizelați și metaforici filosofi. În cuvinte puține spun lucruri mari și profunde, concis, auster, aforistic, asemenea ție.
• – Doar am dovedit că putem dilata, contracta timpul, scriind o carte într-o lună! Și eu care credeam că bat câmpii, că mă joc, scriu scrisori!
• – Prea autocritică ești. Cu ultima frază m-ai făcut să zâmbesc, chiar să râd.
• – Serios. Închise în sticle și trimise pe mare. Ca într-un naufragiu.
• – Bravisimo ești la toate capitolele! Scurt, clar și cuprinzător. Aș veni într-o sticlă pe apa unui fluviu ce curge spre tine… “Voiam să nu se fi schimbat nimic toamna asta: culoarea ochilor, lacrima rămasă afară, bătaia inimii, distanța. E o capcană în capcană lacrima trecând de geană. Noi știm că nu există drum, salvare, doar o fereastră în care ni se pare că alergăm prin vâltoare. Ce desparte lumina de întuneric, citoplasma de lichidul nucleic, lacrima de obrazul hiperbolic? De unde această lipsă de măsură și de stil? De ce atâta patimă orbește? De ce-i plecată mintea în exil? De ce te porți așa, prostește? Un dor se duce, altul vine. Ce o avea dorul cu mine? Nu ți-am văzut ochii, mâinile, gura, dar ți-am simțit lacrima, blândețea, măsura, căldura. Ca un frig lacrima cade din cer. Îmi strâng deșertul într-o carte de fier. Iartă torentul cuvintelor, ler! ” (Marea din celălalt timp)
• – Deși nu pare, eu nu am timp de stat la povești. Scriu ce gândesc, le mai înfloresc…
• – Așa vom face: punem ambele scrisori într-o sticlă, vorbirea directă, totul la vedere.
• – Mesajul, vibrația, ecoul sunt totul.
• – Câtă plăcere să discuți cu un mare poet! Totu-i metaforă. Pentru tine am rezervat un capitol aparte, un timp rezervat numai ție. Ador poezia ta! E cu greutate dar în același timp ușoară ca fulgii de nea: “Asimetrii, complicații… Din spații, liniar ne vin vibrații. În cercuri egale ne bate sângele. Îngheață cuvintele repetate rupându-se. Până unde pot ajunge rugându-se? De-iubire-răpus, câte vorbe am spus, câtă iarbă ți-am smuls! În mintea ta înotam cu plăcere fără să îmi fie frică de-ntuneric, singurătate, tăcere. Suntem stele legate-ntre ele, din constelații, lumi paralele. Mă vei trece de ele? Depindem de lucruri mărunte, inutile, din nisipuri castele. Un zâmbet ar fi de ajuns să ajungem ca ele.” (Fericire de primăvară)
• – La fel ca filosofia dumneavoastră! E ca și cum v-aș fi luat la mine, închis ca un trofeu într-o vitrină, doar pentru mine. Și în același timp liber.
• – Totul asimilăm din viață: un început de poezie și timp trecut prin poezia sufletului.
• – O continuare, fiindcă începutul a fost în 12 august 2024.
• – Ții minte ziua!
• – E scris în carte.
• – M-am convins. Totul e în lucru, înțeleg. Într-un timp scurt am parcurs un drum atât de lung! Efortul comun a dat un oarecare rezultat.
• – După mine, unul de excepție, cu efort minim. O potrivire…
• – Pentru că tu ești excepțională.
• – Nu vă răspund la provocări…
• – Iosefina, numele tău se traduce în vreun fel? Complexitatea lui corespunde celei a poemelor tale.
• – Face parte din vrajă, din plasa de păianjen, ca putere de seducție. Primul meu volum s-a numit Pânze de păianjen, din 1997.
• – Dacă nimerești în ea cu greu te descurci dacă nu ai intuiția sublimului pentru că plasa ta este alcătuită din fibre dure, carbonice, fizice, împletite cu fibre elastice, plastice și metaforice, metafizice ale spirtului poetic. De aceea iubesc poezia ta.
• – La 28 de ani eram doctor în chimie. Am scris o carte Orizonturi în chimia fosforului. Ce făcea coordonatorul meu, profesor Sorin Mager pentru carbon, eu am transpus la fosfor.
• – Tu nici nu conștientizezi cum gândești, prin și cu poezia în cuget și pe buze. Respiri poezie.
• – Mi-a mai trecut.
• – Oricum ești toată poezie. Eu asta simt, văd. Ești doctor în chimie? Nu m-am așteptat. Atunci ești prea complicată pentru mine.
• – E o diplomă pusă la naftalină. După ce am lucrat în cercetare la Cluj și Oltchim, m-am înscris la Finanțe-bănci, în 2005 și gata cu chimia! „Ba tu!” sunteți complicat pentru mulți. Îmi place mie replica asta.
• – O formulă de substanță organică, fizic compusă și din substanță subtilă, efemeră. Spune-mi tu! Numai ție îți permit acest lucru. După cum văd, trebuie încă să mă ridic la nivelul tău. Cred totuși că gradul tău științific în poezie e superior celorlalte pe care le deții. Ce intelect! Oricine pe lângă tine este un pitic. Mă ierți că îmi permit.
• – M-ați făcut să-mi amintesc de cum eram, să mă laud, iar mândria nu ajută. Pe lângă faptul că ne cresc aripi, înseamnă că ne și întoarcem ceasurile înapoi.
• – Nostalgia e mare lucru! Trebuie să fii protejată ca ochii din cap, ai o valoare imensă. Eu am văzut o bunătate blajină în ochii tăi și pe fața ta.
• – Sunt o fiară! Să nu ziceți că nu v-am zis, că nu v-am prevenit!
• – Nu cred și nici nu voi crede vreodată. Mă sperie ceea ce-mi spui.
• – E perfect pentru că voi tăia în carne vie, voi șlefui până va fi totul lacrimă.
• “Ce ar mai putea aștepta ființa mea? Alte secunde, haosul, luna, o îmbrățișare, un profit de electrizare? Aș fi vrut să fi știut să te amețesc. Lași lacrima să-mi treacă prin ochi. Rătăcesc. Drumuri singure, în intersecții, nu te găsesc. Nu te sinchisi! Îmi revin! Oceanul există și cărțile cu fantezii! Prețul plătit e lacrima zilei preschimbată în noapte, gândul luminând, visul alungat departe. Asculți? Plouă mult. Puhoiul ia tot, năruie munți, duce în lacrimi, visul ocult. Să nu te revolți! Ia loc! Degeaba te cerți, iau foc! E un joc. Poți uita tot! Dacă te las, dacă sunt de acord!” (Acuarele)
• – Lacrima tăiată în două se face ploaie. Aceasta va fi furia ta, ploaia cu care îi ademenești, adapi și răcorești pe toți.
• – Nu sunt furioasă. M-am împăcat cu mine. Ce dai cu drag se întoarce înzecit. Dușurile reci sunt sănătoase. Ne aduc la realitate, ne feresc de alunecarea în derizoriu. Numiți acest lucru furie?
• – Furia facerii de bine.
• – Nu mi se potrivește, nu cred că am folosit vreodată cuvântul. Mai potrivit ar fi dăruire.
• – Aici se amestecă dușurile reci cu cele fierbinți. Dăruire de savoare sufletească pură. Furie cu semnificație pozitivă, opusul celei negative.
• – Asta da. Vreau. Trebuie testat, atins. Acolo năzuim să ajungem. Face parte din zbor. Furia ca răzbunare a cuvintelor nerostite, mai bine.
• – Zborul cocorilor aducători de primăvară. Prefer un zbor de pasăre care înfruntă iarna aici. Cocorii vin din vara veșnică a sufletului și poeziei tale. Vara pentru că acolo poezia ta își află zenitul misiunii tale. Nu am văzut laude ca pentru tine! Culese din însăși substanța poemelor tale.
• – Mi-ați citit ecourile din Iarna începe cu tine? Le-am adunat. Erau o parte din mine de atunci.
• – Și de acum… Sunt pline de miresmele frumuseții telurice și ale celei cerești.
• – Nu rivalizează cu ecourile stârnite în mintea dumneavoastră. M-ați cucerit. Parcă mă curtați.
• – Sunt ecouri stârnite de poezia ta unică, rară. Cred că sunteți o mare poetă. Sublimul trebuie prețuit și ocrotit, căci nu-l putem afla pretutindeni, e extrem de rar, îl găsim în primul rând în poezie, poezia ta.
• – Să nu exagerăm! Citesc poezie bună la Doina Filip Pavel, Rodica Popel, Lidia Zadeh, Dumitru Grui, Marin Rada, Dumitru Ichim, Florin Dochia, ca să enumăr doar din lista mea de prieteni. Mai îmi plac Nina Cassian, Ana Blandiana, Adrian Păunescu, George Tei, Nichita… mai mulți. De la o vreme mi se pare „o treabă de bărbat” asta de a scrie poezii, un fel de a aduce bani acasă, de dus bagajele, greul… „Treabă de femeie” ar trebui a fi rezonanța ei, ecoul, amprenta, parfumul, dâra lăsată care se întoarce, arde și o face de neatins, dorită, prin orice mijloace, în fiecare moment, de la distanță. Mai ales de la distanță…
• – Este o plăcere să cunoști alt fel de lacrimi, lacrimile altor dimensiuni, cele sufletești, create pline de substanțialitate – poemele tale nemuritoare. Continui să le citesc. Sunt atâtea și atâtea, mă minunez cât de abundentă și adâncă este fântâna cu apă limpede a sufletului tău!
• – Am citit. În al doisprezecelea ceas. Și dumneavoastră sunteți una din voci, mai mult decât o voce, un tezaur de simțire și cunoștințe, un emerit profesor, un bunic blând, o lacrimă…
• – Tezaurul tău de simțire și iubire este infinit mai mare, este unul de natură pur metafizică.
• – Eu sunt până unde imaginația dumneavoastră vrea să mă ducă.
• “Nu voiam decât să fiu cu tine, o stea aprinsă departe, un vers, un cristal, un ocean într-o carte. Parcă treci la vale, parcă te aud, în cerul cu stele parcă mă afund. Nu ești decât un țărm, nisip. Tǎcerea-ţi sapă adânc pe chip; eu, pescărușul care țip. Nu ești decât un fir de iarbă! Lacrima norilor îți stă în barbă. Nu te mai văd! E atâta treabă! Nu ești decât un zmeu sfios! N-ai cum să ieși victorios! E-o luptă dreaptă: os la os. Închipuite, pierzi frumos! Nu sunt decât o stea, o lună, dorința mea doar e nebună. Știi, pot să scriu ore în șir fără să spun nimic, fără să te implic. Strâns, îmbrățișat plouă. Strigă-mă cât mai sunt cu sângele năvălind în obraji din pământ, cu tăcerea ta, c-un cuvânt! Între noi sunt șapte mări și o mie de-ncercări de-a le trece-n gând călări. Peste toate lacrima era nevăzută, plăcută! Te-am măsurat riguros: ești mai mult decât o ploaie de vară, mai puțin decât un făt-frumos.
• Rotund s-a mai născut o poezie ce va sări de pe hârtie, de gât ție. Amar și crud miroși a iarbă, de inima mea a ajuns de oarbă. Flori de câmp ți-am potrivit, ca pe ele te-am privit. Cum s-or fi prins inima cerului de inima zmeului, lacrima focului de lacrima fierului, praful de stea de praful din ea? Era o încercare grea. Iarna nu venise nici ea. Inima se rupea. Simt lucruri pe care și tu le vezi: o neliniște, un freamăt în ochii verzi. Nicio dragoste nu seamănă cu altele! Le las să se nască, să crească, să se ducă… Iată-le! Nu-mi răspunde, te rog, și așa-s un abis! Nu-mi lua acest drog al iubirii în scris! Am să-ți spun: numai eu, când mă lupt cu un zmeu, îl las să câștige mereu. Dacă sunt fericită nu se mai vede în mine amiaza trecută. E rândul tău, mută! A mai rămas un fir subțire dintr-o narațiune de simțire ce duce tot la despărțire. De-acum, de mi-ai trimite veste, de folosință nu-mi mai este! M-am mutat în altă poveste. Poate că astăzi îmi vei scrie pe cer, pe ochi, pe vreo hârtie, cea mai frumoasă poezie…” (Așchii, fulgere, scântei)