Iubită, tu, ce-nduioșării
Sufletul meu îl ai răpus,
Dulce izvor al dezmierdării,
Și-ntre femei cea mai presus.

Deși, amoru-ți ce-mi animă
Sufletul meu de tine-ales,
Departe-i de a fi doctrină
Și-ntru ispită un eres,

În ochii tăi duioși cercându-l,
Aprins lăuntric și flămând,
În limpezimea lor aflându-l
Un foc ce sinea-ți devorând,

Cad, în nevoia-mi de refugiu,
În introspecție abstras,
Ca-n gând să-mi caut subterfugiu
Ieșirii mele din impas,

Căci munca gândurilor mele
Confruntă gravul scepticism,
Ce-mi antrenează lupte grele
Cu prețiosul semantism –

Al celei ce înduioșării
Sufletul meu îl a răpus,
Izvorul dulce-al dezmierdării,
Și-ntre femei cea mai presus !