Precum Roland Barthes care afirma că a pătruns în cultura japoneză prin intermediul semnelor date de ritualul ceaiului, gara din Tokio sau Teatrul No, Dumitru Lavric pătrunde cu „Hybernia Magica” (Editura Agata, Botoşani, 2007, 291 p.) în ţinutul Botoşanilor şi al Dorohoiului analizând simbolistica sărbătorilor de iarnă din zona temporală a Anului Nou, prin reprezentările folclorice dintre Crăciun şi Bobotează, incursiuni în opera scriitorilor apropiaţi satului sau citate în limba de provenienţă, toate privite şi ca un sistem de semne care exprimă idei, limbaje, rituri, mode etc.
O tratare şi din perspectivă semiotică a folclorului încă mai reprezintă un act de curaj, fapt pe care Dumitru Lavric şi l-a asumat. Dacă se tot vorbeşte din ce în ce mai mult despre o expansiune contemporană a semiologiei pornind de la ideea că se poate studia ştiinţific orice, cu atât mai mult e de apreciat acest eseu de anvergură al autorului cu referire la un spaţiu şi domeniu de suflet şi competenţă.
Există abordări diferite în ceea ce priveşte interpretarea semiotică a folclorului. Textul „Hyberniei Magica” ne prezintă un autor cunoscător atât al modelului diadic al semnului propus de Ferdinand de Saussure cât şi al modelului triadic (legarea referentului de semnificant şi semnificat) propus de C.S. Perce. Ambele, fiind aplicate cu discernământ, generează o semiotică raportată zonal, folclorului Botoşanilor, cu aplecare predilectă pe intervalul temporal Crăciun – Bobotează cunoscut şi sub denumirea de Sărbătorile de Anul Nou. Uratul, de exemplu, este analizat având suportul teoretic al lui de Saussure: „În practica uratului, comunicarea e de tip diadic şi activează principalele funcţii ale limbajului: emotivă, conotivă, referenţială, metalingvistică, fatică; influenţarea atitudinii destinatarului se face inclusiv prin referiri ad personam ironice sau laudative, directe sau eufemistice, scopul fiind acelaşi – bunăstarea în dimensiunile ei materiale şi sufleteşti”.
În sărbătoarea Anului Nou, Dumitru Lavric descifrează şi o recuperare a timpului, fiind de acord cu I. Tonoiu, că această sărbătoare poate servi drept paradigmă a oricărei regenerări cosmice. Citând, printre alţii, pe Mihai Coman,Vasile Lovinescu sau Petru Caraman, autorul ajunge la aceeaşi concluzie, că „specia colindei constituie La piece de rezistence a sărbătorescului de prag anual”, iar pluguşorul asimilat cu mitul etnogenezei. Coroborate cu alte concluzii (1. colindătorii sunt agenţi ai obiceiului dar şi producători ai unor efecte sufleteşti de apărare a omului izolat, vulnerabil în faţa spiritelor malefice; 2. colindătorii parcurg spaţiul folosind timpul; 3. colindatul şi uratul au caracter apotropaic, iniţiator, propiţiator şi augural etc.), Dumitru Lavric „se întoarce spre Cuvânt”, considerându-l la baza analizei sale semiotice. Forţa acestui semn se regăseşte în actele de „ fecundare a realităţii”, dându-i-se sens genetic şi legându-l de misterul creaţiei şi de modul de rostire. Continuă Dumitru Lavric: „Prin rostire semnificantă, revin în cuvânt urme ale forţei cosmogonice, intonaţia şi tonul, dezlănţuie în cuvânt forţa unui zeu, zonele de indeterminare semantică sunt valorificate imaginativ, în aşa fel încât enunţarea acţiunii presupune şi realizarea ei imediată şi necondiţionată, spunerea inducând adeziunea şi acţiunea”. Aici este de acord cu Lo Coscio care punea accent pe „intonaţii, modulaţiile imperative sau interogative, emfază, arsenalul gestual şi mimic” care însoţeau cuvântul dându-i un puternic efect de persuadare şi convingere. Teodora Zaharia Bentz scrie în „Saeculum” nr. 6 din 2008: ,,Ca semn, faptele de cultură populară nu au numai referenţi în realitatea brută, ci mai cu seamă referenţi pe plan mintal, în modul oamenilor de a gândi lumea. Elaborate mintal, ele au fost create pentru a servi ca mediatori între om şi natură, pentru a-l ajuta pe om în sensul teoriilor lui Claude Levi-Strauss, în acţiunile sale de a transforma natura în cultură. Aşadar orice fapt de cultură populară este un fapt de vorbire (parole)”. Numai atât? Dumitru Lavric merge mai departe în demersul său.
Deşi limba (cuvântul) este instrumentul semiotic cel mai puternic, autorul, luându-l drept martor pe Umberto Eco, pulsează, fiind convins „că nu satisface în totalitate cerinţele exprimabilităţiii din moment ce există conţinuturi exprimate în unităţi non-verbale complexe care nu pot fi codificate într-o unitate verbală obişnuită”. Astfel că Anul Nou aduce în faţa tuturor o recuzită rituală încât „sărbătorescul tradiţiei devine şi o sinteză de activităţi sonore uneori stranii, provocate de instrumente de percuţie de suflat, de coarde, dublate de modalităţi vocale neobişnuite de recitare, scandare sau cântare care produc o euforie sonoră de tremoluri, enumerări ritmice, şoapte, strigăte”.
Întotdeauna li se adaugă elemente ale vegetalului, ale bestiarului arhaic popular, butucul ce menţine focul, băţul încovoiat, toiagul, sorcova, steaua, fierul, biciul, elemente de îmbrăcăminte etc.
„Persona”, capitolul care-l prezintă pe cel care ne colindă, face referire la grupul emiţătorilor. În aceeaşi sursă amintită, revista „Saeculum” nr. 6 din 2008, Teodora Zaharia Bentz crede că „ este utilă distincţia dintre emiţătorul de fapt, nemijlocit, imediat, de suprafaţă (uneori numit interpret) şi emiţătorul ocult, implicit, de adâncime (numit creator). Emiţătorul de suprafaţă poate fi un individ izolat şi nu la el se referă definiţia tradiţională. Emiţătorul de adâncime este un grup şi include, alături de emiţătorul imediat, şiragul amorf al strămoşilor”. Mesajul transmis nu vine de la emiţătorul de suprafaţă (interpretul), deşi mulţi ar fi tentaţi să creadă aceasta, ci de undeva de la nivelul structurii de adâncime, de la un grup infinit de emiţători, de regulă absenţi, şi care duc în negura vremurilor. Aspectul e sesizat bine de Dumitru Lavric mai ales în paginile dedicate măştii în care rânduri întregi dovedesc, prin fiorul produs cititorului, că motivul acestui semn specific Anului Nou şi-a găsit semioticianul: „Mimând haosul, jocurile cu măşti acceptă licenţa gastronomică, bahică, comportamentală, lingvistică – ca un necesar cod înscris într-o semantică de tip special: carnavalescul este depăşit prin impunerea măştii ca realitate deschisă concomitent spre planuri separate prin cosmogonie, semiotica vestimentară devine simbol şi indicator, gestul e limbaj codificat al emoţiei, decorul include întreaga recuzită ritualică de tip adaptiv – cameleonic, mitologia diferenţei e abolită, actanţii transformă turbulenţa în ritual sacru, imaginaţia mistică facilitează modificările de personalitate care, la rândul lor, resemnifică lumea şi transformă sărbătoarea într-o dezordine controlată şi dă un alt sens libertăţii festive; masca nu indică un mutant indecis între regnuri, nu figurează doar tendinţele infernale ce primesc dreptul de exteriorizare căci TOTALA LIBERTATE aparţine doar fiinţei reprezentate de mască, nu şi purtătorului”.
Percepută ca „o restituire nuanţată şi colorată a mitologiei populare cu rădăcini străvechi în orizontul reprezentărilor folclorice tradiţionale dintre Crăciun şi Bobotează, cu momentul culminant la sfârşitul anului” (Răzvan Theodorescu), ca o carte „care-o legitimează ca text eseistic” (Dumitru Ţiganiuc), un tom care „dovedeşte o dată în plus, erudiţia autorului” (Angela Paveliuc – Olariu)sau „o carte cu totul specială şi aşteptată” (Gheorghe Median), „Hybernia Magica”, prin terminologiile, enunţurile „ecuaţionale” sau explicitările specifice codului comunicării ca acţiune şi ca discurs, înainte de a fi o semiotică a sărbătorescului, este şi un tratat de metalimbaj al actului folcloric.

   Georgică Manole