Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Sensurile și rosturile Monarhiei din perspectiva unui tânăr de excepție

Tudor PPrimit pentru publicare: 28 mai 2015
Autor: Tudor PETCU (Un dialog între Tudor Petcu și Tudor Visan-Miu)
Publicat: 28 mai 2015

Sensurile și rosturile Monarhiei din perspectiva unui tânăr de excepție

Prezentare Tudor Visan-Miu

Pasionat de istorie şi studiul trecutului, preocupat de prezent şi viitor. Iniţiator al „serviciilor memorialistice” – proiect de culegere a amintirilor vârstnicilor şi transpunere a lor într-un volum de memorii, pentru a parveni descendenţiilor (câştigător al premiului „cel mai bun produs / serviciu” în competiţia „Compania anului – 2013”, organizată de Junior Achievement România; proiectul a fost prezentat în martie 2014 şi la Viena). Primul volum scris: „Povestea vieţii lui Radion Chiaburu”, prezentat în lansarea din 9 aprilie 2014 (alături de istoricii Răzvan Theodorescu, Adrian Majuru, Filip Iorga). Câştigător al premiului I în concursul de eseuri „Dimitrie Cantemir – Educator al Românilor” (ed.II/2014), organizat de Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir” (cu eseul “Dimitrie Cantemir – eruditul, moralistul, educatorilor”, coord: Dumitriţa Stoica). Invitat de U.C.D.C. la Berlin, la inaugurarea bustului Dimitrie Cantemir din cadrul Academiei de Ştiinţe şi Studii Umaniste Berlin-Brandenburg (11 iulie 2014). Membru correspondent al Institutului Român de Genealogice şi Heraldică “Sever Zotta” (din iulie 2013). Secretar în Organizaţia de Tineret a Alianţei Naţionale pentru Restaurarea Monarhiei (mai 2014). Membru, din septembrie 2014, în Centrul de Excelenţă pentru Iniţierea în Cercetarea Ştiinţifică a Tinerilor Olimpici (CEPICSTO).

1.) Unul din demersurile în care te-ai implicat în adevăratul sens al cuvantului și prin care ai reușit să te remarci, mai ales ca urmare a vârstei tale fragile, a fost slujirea cauzei Coroanei române. Ești unul din acei tineri pentru care Monarhia nu reprezintă doar o pagină din istoria României, ci condiția ideală pentru recuperarea demnității identitare. Te rog să îmi spui care este perspectiva ta asupra Monarhiei române și ce anume a contribuit la pasiunea ta pentru principiile Coroanei?

Monarhia are un sens spiritual profund, dincolo de dimensiunea politică şi teoriile privind forma de guvernământ: povestea începe în Vechiul Testament. Dumnezeu a vrut pentru poporul ales o teocraţie: monarhia a fost o concesie (1 Samuel, cap. 8). Regele, Unsul lui Dumnezeu, este încredinţat cu putere, în speranţa că va face bine. Nu comunică permanent şi nemijlocit cu Divinitatea, dar are conştiinţa unei misiuni. Acest element spiritual lipseşte la instituţia prezidenţială. Apropo de acest lucru, cei care critică monarhia că ar fi nedemocratică dar cred în adevărul scripturilor să nu uite, totuşi, că monarhia evreilor a fost instituită în mod democratic.

Cred că fiecare naţiune are dreptul de a-şi alege forma de guvernământ a statului în care doreşte să trăiască. Există în Europa 8 regate. Sunt ţări foarte apreciate în ansamblul european. Exemplul meu preferat este Belgia, nu întâmplător capitala Uniunii Europene. O naţiune care şi-a construit propria formă de guvernământ, prin aducerea unui prinţ străin, în 1831, aşa cum americanii şi-au construit Statele Unite, aşa cum francezii şi-au construit Prima Republică. Pare greu de crezut, dar aşa a fost creată şi România: generaţia paşoptistă, elita românească a acelui moment, a cerut, în 1857, un prinţ străin pe tronul ţării, lucru pe care Marile Puteri l-au refuzat. A.I. Cuza, monarhist şi el, a fost instrumentul prin care s-a întreprins acest lucru în 1859. Conflictul cu aşa-zisa „monstruoasă coaliţie” s-a referit la momentul abdicării sale. Prin aducerea prinţului Carol de Hohenzollern-Sigmaringen pe tronul României, la 10 mai 1866, naţiunea română şi-a ales forma în care a dorit să trăiască, impunându-şi voinţa în Europa. Monarhia a însemnat pentru România, aşa cum observa istoricul Şerban Papacostea, „cea mai rapidă adaptare la civilizaţia modernă”.

Când Casa de Hohenzollern a fost chemată în 1866, România avea nevoie să-şi obţină independenţa şi unitatea teritorială: după 11 ani, eram independenţi, după 52 de ani, eram uniţi. Acum, în 2015, România are nevoie să-şi menţină suveranitatea, să se reunească cu fraţii de peste Prut şi să ajungă la o formă constructivă de convieţuire. Pot urmaşii marilor noştri Regi să îndeplinească această menire? Cu siguranţă, pentru că deja o fac. Regalitatea este, în primul rând un instrument de reprezentare. În acest moment, România are regalitate, prin Casa Regală. Care, de 150 de ani, serveşte România. Într-o monarhie, acest sistem ar fi oficializat. Casa noastră Regală este respectată şi în America, şi în Rusia. Ea ar putea reprezenta statul român. Cum ar suna: „România este respectată şi în America, şi în Rusia”?

Există multe argumente instituţionale pentru restauraţia monarhiei. Nu le voi inventaria aici. Dincolo de logica acestor argumente, admit că există şi o premisă mai puţin raţională, şi anume că  un om este bun şi va dori să înfăptuiască binele, iar copiii săi îi vor urma exemplul. Această prezumţie are o parte raţională: în orice familie, exersarea unei profesii de-a lungul generaţiilor aduce beneficii. Un rege educat din copilărie pentru meseria aceasta va avea rezultate mai bune decât cineva ales printr-o succesiune de manevre politice.

Despre monarhia română, mărturisesc, n-am ştiut prea multe până în gimnaziu. Atunci am luat primul contact cu istoria ca poveste, datorat doamnei profesoare Elena Ţicoş, directoarea liceului unde studiam. Al doilea a fost în 2010, când am cules amintirile bunicilor mei, aflând „istoria ţării prin cei mici”, cum scria Iorga. Aplecându-te asupra istoriei fără prejudecăţi, Casa Regală apare într-o lumină foarte pozitivă. Prima dată când am simţit spiritul monarhist a fost când am citit „Lumea Regelui”, un volum lansat la 10 mai 2011, în anul Jubileului de 90 de ani al Majestăţii Sale. Sorin Dumitrescu a contribuit cu un text care, mărturisesc, m-a marcat: “Când Regele îmi întinde mâna, o îndreaptă spre mine cu palma în jos, într-un fel extrem de plăcut şi de bărbătesc. De fiecare dată mi se pare că mâna Regelui mi-apucă mâna ca pe o sabie. […] Pe loc mă simt ridicat la rang de supus. […]” . Apoi, a intervenit primul contact cu Principesa Margareta şi cu Principele Radu, la lansarea CD-ului „Muzica Regelui” din 24 septembrie 2011. Văzând cât de civilizată, demnă şi onorabilă este Familia Regală şi ştiind că înaintaşii lor au făcut atâta bine pentru ţară, gândul că o monarhie ar fi mai potrivită pentru noi vine aproape în mod firesc. Discursul ţinut în Parlament de Majestatea Sa Regele Mihai, la 25 octombrie 2011, ne-a reamintit acest lucru.

2.) De câte ori mă raportez la personalitatea Majestăţii Sale, Regele Mihai, as caracteriza-o în următorul fel: o țară pierdută, o iubire câștigată. Spunând acest lucru, mă gândesc la exilul său forțat ca urmare a instaurării republicii comuniste, exil prin care a luptat pentru imaginea României în Occident, de unde rezultă sentimentul de iubire identitara la care tocmai am făcut referire. Tu cum înțelegi destinul Majestăţii Sale? Esti de acord cu sintagma mai sus menționată? Pe de altă parte, cât de important crezi că a fost rolul Reginei Ana în destinul Regelui Mihai, marcat de exilul forțat în Occident?

Primele cuvinte pe care le-am scris despre Regele Mihai, la 15 ani, într-o scrisoare adresată Principelui Radu, au fost următoarele: „Nihil Sine Deo. Urez Majestăţii Sale, cu ocazia împlinirii a 90 de ani, bucurie şi satisfacţie pentru o viaţă împlinită şi echilibrată, cu tot tragismul ei. Recunoştiinţa poporului român şi manifestarea acesteia, începută odată cu venirea sa în ţară în 1992 în zilele Sfintelor Sărbători de Paşti, se va implini în cele din urmă. Precum râul îşi găseşte albia, şi Casa Regală îşi va regăsi destinul în România.”

Nu cred că Majestatea Sa şi-a pierdut ţara. Mai degrabă ţara şi-a pierdut Suveranul. Mă întrebam dacă momentul 30 decembrie 1947 a însemnat o (între)rupere sau o ruptură. Gabriel Liiceanu vorbea despre o „decapitare” a poporului român în 1947, despre 45 de ani de despărţire, dar şi despre o „iubire regăsită”. Într-un text mai puţin cunoscut, Horia-Roman Patapievici observa că „soarta a vrut ca acest rege menit să ne salveze prin continuitate să întrupeze o tragedie a rupturii şi a loviturii de forţă”.

Dar cea mai expresivă este chiar mărturia Regelui, în dialogul cu Philippe Viguié Desplaces  (1992): văzând chipul soldatului care plângea pe gara de la Sinaia, la 3 ianuarie 1948, Suveranul a văzut „durerea tuturor românilor care mă vedeau plecând în exil”. „În acea privire încărcată de suferinţă, în clipa când domnia mea era sfârtecată, am găsit eu energia necesară pentru a-mi continua lupta, pentru a atinge un stop pe care astăzi îl simt aproape: acela de a conduce România pe calea modernităţii şi de a da da românilor un strop din cea fericire al cărei gust l-au pierdut după mai mult de 40 de ani de dictatură comunistă. Nu, eu nu l-am uitat pe acel soldat de la Sinaia care îşi plângea Regele.”

Fapt este că Regele Mihai a avut conştiinţa unei misiuni. I-a întors spatele lui Hitler, arestându-l pe Antonescu, şi i-a întors spatele lui Stalin, prin greva regală. A supravieţuit tuturor adversarilor săi. Într-o conferinţă ţinută la 28 martie 2015 la Biblioteca Centrală Universitară, profesorul Adrian Cioroianu spunea, foarte frumos, că  „până şi lunga viaţă a acestui Rege […] e ca un fel de morală, ca un fel de îmbărbătare pentru mulţi dintre noi în ideea că oamenii buni şi faptele bune, împotriva obstacolelor de parcurs, câştigă pe termen lung.” Faptul că, în 2001, a strâns mâna celui care, în 1990, l-a izgnit din ţară, într-o reconciliere pe care unii i-o reproşează nu tocmai cu temei, mi se pare o superbă revanşă a istoriei, dar şi o lecţie a „iubirii vrăjmaşului”, aşa cum o numea Sorin Dumitrescu. În final se va vedea că Regele Mihai este un câştigător, nu un înfrânt.

Povestea Majestăţilor Lor, Regele Mihai şi Regina Ana, este , poate, una dintre cele mai frumoase poveşti de dragoste din istoria monarhiei. Ea ne arată, în primul rând, cât de puternică a fost conştiinţa datoriei regale: Regele a cerut acordul pentru căsătorie guvernului român, chiar dacă era prezidat de Petru Groza, şi a urmat cu lealitate prevederile constituţionale, cu riscul de a intra în conflict cu Papa, botezându-şi fiicele în rit creştin-ortodox, aşa cum făcuse bunicul Majestăţii Sale, Regele Ferdinand.

Întâlnirea cu Regina Ana în toamna anului 1947 a fost una dintre cele mai fericite întâmplări ale destinului. A contat imens! Nu doar că a fost un imens sprijin moral pentru Regele Mihai, nu doar că a asigurat succesiunea dinastică, dar a preluat misiunea şi determinarea celui cu care şi-a unit destinul. Există o credinţă mistică care cred că i-a unit, care poate fi citită într-o piesă de teatru scrisă de Majestăţile Lor în 1960, „Alegerea”: e aceea credinţă din basme, că binele învinge mereu. Se pare că este valabilă şi în lumea noastră.

3.) Tu ești coautor la două cărți extrem de importante despre Radion Chiaburu și Lascar Zamfirescu. Amândoi au făcut parte din tinerețea Regelui Mihai, cei doi fiind colegii Majestăţii Sale în cadrul Clasei Palatine, instituita de Regele Carol al II-lea. Te rog să îmi spui în ce context i-ai întâlnit pe cei doi și ce impact a avut destinul lor, povestea lor de viață asupra ta. Spune-mi te rog și care a fost impactul celor doua cărți în peisajul cultural românesc până în acest moment.

Pe Radion Chiaburu l-am întâlnit într-o duminică, la 1 septembrie 2013, la începutul anului bisericesc. Nepoata lui, Blanca Iordan, ne-a pus în legătură. Eu fiind pasionat de istorie şi având o iniţiativă de recuperare a memoriei, am fost rugat să scriu o carte despre viaţa lui. Bineînţeles că ideea m-a flatat. Pe Lascăr Zamfirescu l-am întâlnit vineri, la 4 aprilie 2014. Radion Chiaburu ne-a rugat să-l vizităm şi să-i ducem un exemplar din volumul despre viaţa lui. După aceea, mi-a venit ideea să continuăm acest demers istoriografic, biografiile palatinilor sau, mai corect, destinele lor, cum spui şi tu.

Povestea lui Radion Chiaburu dovedeşte că vechea vorbă, „Ce-i din urmă vor fi cei dintâi” (Matei 20:16), se adevereşte. Toată biografia sa stă sub semnul unui mare noroc, aş spune, dar şi a unei ambiţii care o justifică. Să ajungi, dintr-un sat, la Chişinău, apoi în clasa Prinţului Moştenitor, chiar vecin cu reşedinţa regală, nu e puţin lucru. Şi povestea lui Lascăr Zamfirescu e foarte interesantă: şi-a petrecut adolescenţa în străinătate şi, întors la 14 ani în ţară, a ajuns în clasa viitorului Suveran. Nu a plecat în exil după 1948, cum au făcut sora şi fratele său: a suportat totul cu demnitate, dedicându-se marii sale pasiuni, comune cu Regele Mihai, ingineria. Amândoi sunt pilde de modestie şi de bunătate. Stând în preajma lor, simţi ceva ce pare să vină dintr-o lume veche, care se manifestă inclusiv în modul de a vorbi şi în gesturi.

Din păcate, la un an după prima noastră întâlnire, la 3 octombrie 2014, Radion Chiaburu a trecut dintre noi. Şi el, şi Lascăr Zamfirescu, au fost foarte apropiaţi de Suveran.

Cele două cărţi se găsesc într-un tiraj limitat, nefiind publicate la o editură. Am organizat în schimb evenimente pentru lansarea lor. Biografia lui Radion Chiaburu a fost lansată miercuri, 9 aprilie 2014, în preziua aniversării sale de 94 de ani, la Biblioteca Metropolitană Bucureşti, cu participarea istoricilor Acad. Răzvan Theodorescu, Adrian Majuru şi Filip-Lucian Iorga. Biografia lui Lascăr Zamfirescu va fi lansată joi, 4 iunie 2015, după aniversarea a 93 de ani din 23 mai, la Institutul Cultural Român, cu participarea doamnelor Marilena Rotaru şi Florentina Ţone. Casa Regală a salutat iniţiativa: la o zi după primul eveniment chiar Directorul Casei Majestăţii Sale Regelui, Dl. Ion Tucă, a dorit să ia legătura cu mine. Cartea despre Radion Chiaburu a fost prezentată şi la un reportaj difuzat pe Digi24, la emisiunea „Bonton”, din iniţiativa jurnalistei Ioana Mihalcă, să vedem cum o să fie primită următoarea.

4.) Date fiind toate demersurile tale în vederea restaurării Monarhiei, și mai cu seamă statutul tău de Secretar în cadrul Organizației de Tineret a Alianței Naționale pentru Restaurarea Monarhiei, te invit să ne raportăm la principalele realizări ale ANRM la care ai contribuit până în momentul de față. Te rog așadar să evidențiezi aceste realizări la baza cărora stau inițiativele tale.

Am devenit membru al Alianţei Naţionale pentru Restaurarea Monarhiei în aprilie 2014, la câteva luni după ce împlinisem 18 ani. Ştiam de ANRM de la primul congres al asociaţiei, din 20-21 aprilie 2013 de la Sinaia, de pe blogul Alteţei Sale Regale Principelui Radu, şi participasem la marşurile organizate de ei, din 10 noiembrie 2013 şi 5 aprilie 2014. Filip-Lucian Iorga, pe care îl admir, este autorul apelului ANRM, „Monarhia Serveşte România”.

Am încercat şi încerc să adun mai mulţi tineri în slujba acestei cauze. Principesa Moştenitoare a afirmat, la spectacolul de la Ateneul Român din 25 octombrie 2014, că, având tinerii alături, este pregătită inclusiv de restaurarea monarhiei. Tinerii sunt o forţă şi pot aduce o schimbare, însă nu toţi sunt conştienţi de acest lucru. Eu cred, şi istoria ne poate dovedi, că un mic grup de cetăţeni implicaţi poate schimba lumea. Rezultatele acestor strădanii cred că se vor vedea în timp.

„Proba de foc” prin care am trecut a fost pregătirea celui de-al doilea congres al ANRM din 26-28 septembrie 2014.

O iniţiativă notabilă este seria de conferinţe „România în perioada monarhiei”, menite să ilustreze realizările din timpul Regatului, începută la Muzeul Naţional al Ţăranului Român şi continuată la Biblioteca Centrală Universitară „Carol I”, care abordează teme precum ingineria (31 octombrie 2014), medicina (16 decembrie 2014), istoria (31 martie 2015), meritele Regelui Mihai (28 aprilie 2015) sau muzica (va urma – 3 iunie 2015).

O altă iniţiativă este concursul de desen, pictură şi grafică „Un rege, o regină”, pentru copiii de 6-14 ani. Ideea concursului este de a-i apropia de tineri de o lume de prinţi, prinţese, regi, regine, pentru ca, pe această bază, să obţină o înţelegere ulterioară a sistemului monarhic de guvernământ. La vernisajul expoziţiei şi ceremonia de premiere a primei ediţii, desfăşurată la 30 octombrie 2014 la Jockey Club, a participat şi Alteţa Sa Regală Principele Nicolae. A doua ediţie, care s-a desfăşurat în această primăvară, va avea parte de un eveniment similar.

Organizaţia noastră se dezvoltă continuu în ţară. În 2016 cred că vom avea câte o organizaţie în fiecare judeţ.

Anul acesta sunt două momente foarte importante, 24 august 2015 – 150 de ani de la naşterea regelui Ferdinand I, şi 29 octombrie 2015 – 140 de ani de la naşterea reginei Maria. Cinstirea acestor mari suverani este, într-un fel, un preludiu pentru sărbătorirea centenarului Marii Uniri din 2018. Anul viitor vom marca 10 mai 2016 – sărbătorirea a 150 de ani de regalitate în România, şi 25 octombrie 2016 – Jubileul de 95 de ani al Majestăţii Sale Regelui Mihai I al României. Nu pot să anunţ public încă nimic, dar pregătim lucruri frumoase.

5.) Este cunoscut faptul că la editura Curtea Veche s-au scris multe cărți despre Familia Regală a României care s-au bucurat de un real succes, cum ar fi de exemplu cartea de convorbiri a istoricului Filip Lucian Iorga cu ASR Principele Nicolae al României. Cât de mult crezi că au contribuit aceste cărți la o mai bună cunoaștere a Familiei Regale în randurile românilor?

Editura Curtea Veche a continuat rolul pe care, anterior, îl îndepliniseră alte edituri, precum Humanitas. Doamna Iren Arsene, directoarea editurii, a remarcat recent într-un interviu că există un interes foarte mare al publicului pentru regalitatea românească, iar cartea este un instrument de comunicare cu publicul foarte bun, pe care îl foloseşte şi Familia Regală. Noul proiect al editurii, de a lansa cărţi pentru copii despre Suveranii României, este unul foarte bun, cu atât mai mult cu cât fiecare carte este scrisă de un istoric, Adrian Cioroianu, în colaborare cu tineri care i-au fost studenţi. Există un interes mare al tinerilor pentru regalitate, ceea ce este încurajator.

6.) Unul din membrii Familiei Regale care pe mine personal m-a marcat profund a fost Principesa Ileana, fiica Regelui Ferdinand și a Reginei Maria. Mă gândesc mai ales la comportamentul său misionar despre care a vorbit atât de frumos și scriitoarea canadiana Bev. Cooke în cartea sa despre Ileana ca principesa și monahie. Cât de mult au însemnat din punctul tău de vedere acțiunile principesei Ileana în evoluția imaginii Familiei Regale a României?

Principesa Ileana, devenită Maica Alexandra, este, într-adevăr, o figură remarcabilă. Aş mai remarca o carte, „Sfinţii Îngeri”, publicată în engleză în 1987 şi tradusă în română la Editura Anastasia, editată de Sorin Dumitrescu, apărută cu binecuvântarea Părintelui Mitropolit al Ardealului Î.P.S. dr. Laurenţiu Streza.

Ai atins un subiect care mă preocupa de multă vreme. Am impresia că se vorbeşte destul de puţin în mediul teologic despre Maica Alexandra, aşa cum în critica literară se vorbeşte prea puţin despre Carmen Sylva…. Situaţia se explică, poate, prin faptul că ne închipuim greu ca un Rege să se ocupă de altceva decât treburile statului. Nici în domeniul botanicii nu se vorbeşte prea mult de Regele Ferdinand, care chiar a descoperit plante noi în România.

Cred că Principesa Ileana ar putea fi mai bine valorificată în relaţie cu imaginea Familiei Regale. Un punct de plecare ar fi dispariţia supărătorului mit al „mătuşilor roşii” ale Regelui Mihai, contrazis clar de amintirile Principesei Ileana, „Trăiesc din nou”. Familia Regală menţine legături cu urmaşii ei, ceea ce este un lucru bun.

7.) Care sunt viitoarele tale demersuri în vederea unei posibile restaurări a Monarhiei în România? Care sunt proiectele la care lucrezi și nu în ultimul rând, care sunt viitoarele apariții editoriale despre Monarhia Română pe care le ai in vedere?

O acţiunea de anvergură va avea loc la 10 mai în 2016, când vom sărbători 150 de regalitate. Conform deciziei Camerei Deputaţilor, 10 mai este sărbătoare naţională, ceea ce înseamnă că şi autorităţile publice vor contribui la marcarea acestui moment important. Alianţa Naţională pentru Restaurarea Monarhiei are un proiect, despre care încă nu pot vorbi. Vrem să recreem sentimentul de sărbătoare naţională de 10 mai, ca argument pentru declararea ei ca zi naţională, alături de 1 decembrie. Un fapt mai puţin cunoscut este că, la 10/23 mai 1905, aromânii din Imperiul Otoman au sărbătorit primirea drepturilor egale cu celelalte naţiuni; unele asociaţii, care consideră aromânii o minoritate, marchează în mod nefericit acest moment pe 23 mai… Este un eşec al diplomaţiei republicii.

Aş dori să valorific biografiile palatinilor într-o monografie despre clasa palatină, ca exemplu de educaţie chiar pentru sistemul de învăţământ de astăzi. Totodată, intenţionez să realizez o culegere de amintiri despre regalitate, din perioada monarhiei sau din vremuri mai apropiate. Mai pregătesc o culegere de amintiri despre cotitura de la 23 August 1944. Un proiect pe termen lung, căruia o să-i consacru câţiva zeci de ani, este o istorie a României între 1927 şi 1947, de la moartea Regelui Ferdinand I până la abdicarea forţată a Regelui Mihai.

Recuperarea Memoriei este proiectul meu profesional, de viaţă, aş spune. Doresc să ofer oamenilor un serviciu prin care să poată angaja o echipă de „meseriaşi ai istoriei” pentru a le culege povestea familiei lor. Cred că fiecare familie are o istorie care merită cunoscută. Ştiind de unde vii, ştii mai bine cine eşti. Ştii că ai un trecut, că formezi prezentul şi creezi viitorul. Devii, astfel, mai responsabil, ceea ce nu este puţin lucru.

 

 

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 39 de abonați

1 comentariu la acestă însemnare

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5