Sfiala copacilor

Între coroane cerul rămâne luminat,
Ca nimeni să nu crească de soare depărtat.
Își cumpănesc avântul când urcă zi de zi,
Lăsând și altor ramuri puterea de-a rodi. 

Stejarii urcă-n slavă cu fruntea spre senin,
Dar lasă loc mlădiței să crească mai deplin.
Niciunul nu răpește lumina celuilalt,
Doar vântul leagă ramuri sub cerul cel înalt. 

Prin frunziș soarele cade-n fire de argint,
Pe iarba care tremură-n pasul de alint.
Sub clopotul luminii ce bate lin, din nou,
În cupola frunzelor se-nalță un ecou. 

Seva le curge-n taină prin același pământ,
Purtată ca un cântec pe aripi lungi de vânt.
Nu-i lege-n piatră scrisă, nici strigăt la hotar,
Doar golul dintre ramuri păstrat ca un altar. 

Acolo crește cerul curat și solitar,
Iar marea de lumină se-mparte ca un har.
Pădurea din pruncie o port ca pe un scut,
Cu rădăcini adânce în solul cel tăcut. 

Între coroane cerul rămâne luminat,
Ca nimeni să nu crească de soare depărtat.
Iar codrul spune taina prin freamăt neîncetat:
Puternic e acela ce lasă loc de sfat!