Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 12 → 2020

Simion Mehedinţi, la aproape 90 de ani, despre Mihai Eminescu, în Caietele sale, volumul IV

Revista Luceafărul: Anul XII, Nr. 5 (135), Mai 2020
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE


Simion Mehedinţi, la aproape 90 de ani, despre Mihai Eminescu, în Caietele sale, volumul IV

Primit pentru publicare: 26 Mai 2020
Autor: Ion N. OPREA – Membru Fondator de Onoare – Revista Luceafărul
Publicat: 26 Mai  2020

© Ion N. Oprea, ©Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE


 

Simion Mehedinţi, la aproape 90 de ani, despre Mihai Eminescu, în Caietele sale, volumul IV

          Simion Mehedinţi, născut la 16 octombrie 1868  la Soveja, călătorit nu numai la Năruja, în Vrancea, cunoscător a toată România, dar a  lumii,că a fost un mare geograf, cu studii nu doar la Focşani, la Liceul Unirea, ci şi la Paris şi Berlin, fost academician român, profesor universitar, geopolitician, format la şcoala lui Maiorescu şi Odobescu, spirit filosofic, decedat  la 14 decembrie 1962, când avea 96 de ani, ce mult am pierdut că prin 1954-1958, când umblam prin Vrancea cu gazetăria, ca redactor la Steagul roşu şi Flacăra Iaşului nu l-am căutat, nu m-am interesat nici de prof. Gheorghe Vrabie, cel cu Bărladul cultural, altele ne erau priorităţile, trebuia, după indicaţii, de la ştiţi dvs. cine – Partidul care se băga în toate – să descoperim omul nou, în fabrici şi pe ogoare, în  stare să construiască socialismul la oraşe şi sate.

          Oameni ca Simion Mehedinţi, atunci, ostracizaţi, izolaţi, marginalizaţi cum se spune după 89, cu casele confiscate ori rechiziţionate, casa lor din strada Dimitrie Racoviţă nr, 12, Bucureşti, motiv pentru care în perioada 1946-1950 a locuit într-o singură cameră, strada Berzei nr. 47, în casa ginerelui, C.C. Giurescu, iar după 30 iunie 1950, când Giurescu a fost arestat şi casa-i confiscată, a locuit într-un ghetou în strada Alex. Moruzi nr. 27, ca apoi într-o casă parohială – unde-i Dumitru Bădiţa de la Revista Formula As să ne prezinte itinerarul, cu amănunte, – el nu a mai fost el, dar chiar aşa, cu mare parte a studiilor sale dosite sau intezise, mereu în aşteptarea celor cu duba, care arestau şi umpleau puşcăriile cu savanţii noştri, Mehedinţi  a lucrat, în principal plan i-au fost  procupările pentru Mihai Eminescu.

           Este meritul lui Costică Neagu, un neobosit cercetător al manuscriselor rămase de la învăţatul Simion Mehedinţi, – coleg de preocupări cu V.A. Urechia, B. Şt. Delavrancea, Constantin  Rădulescu-Motru, N. Iorga, deşi biblioteca personală nu o mai avea, fusese arsă filă cu filă de cei care nu ştiau ce-i aceea carte, oamenii noi, – Neagu, scotocind, iată, ne-a mai dăruit o CARTE din notaţiile omului de ştiinţă sovejan, Caiete, vol IV, Editura Terra, Focşani, 2019, care tocmai la perioada 1954-1959 se referă, exact timpul anilor cei mai grei, pentru greii ştiiinţei şi culturii republicii populare române,  obsedantul deceniu, de după înstalarea în România a  comunismului când terorismul cu acele „dubele nopţii”, nu lăsau nici oamenii satelor să se odihnească, ai satelor şi oraşelor, în căutarea duşmanilor poporului pe care îi duceau să edifice Canalul Dunărea-Marea Neagră, care se surpă acum. Canalul sau Hidrocentrala de la Bicaz. Simona Aslan-Mehedinţi, una dintre cinci nepoţi ai savantului (cu doi copii din căsătoria cu Maria Cicei, o ardeleancă, Maria-Simona, 1903, şi Ernil, 1905), soţia graficianului şi caricaturistului Matty Aslan, care în România liberă, înainte de 89, la rubrica „Una pe zi de Matty” ne povestea câte şi mai câte, ca şi ea despre bunicul care, în 1957 când s-a întors la el acasă, în strada Dimitrie Racoviţă nr.12, (azi sediul Institutului de Geografie), vorbea cu amărăciune despre acel pustiu din casă la el, lipsa bibliotecii, în care depozitase şi cărţile primite de la prieteni: „cărţile nu mai există, biblioteca nu o mai am şi fără ea, văd casa ca pe ceva fără acoperiş”!

      Anii 1954-1959, anii dubelor negre, ai notaţiilor de jurnal, când la orice oră Mehedinţi se aştepta să fie ridicat şi întemniţat de cei cu şepcile verzi, dar aduceau la culoare, cu ce simpatizase el odinioară,  coincid cu împlinirea a 90 de ani de către truditor,  „venise vreme grea pentru  domni”, cum notează şi Blaga, undeva, iar a scrie despre Eminescu, atunci ca şi acum, a fost şi este mereu  o îndatorire a celor ce simţeau româneşte. Tocmai ce a realizat el. „Eminescu a dăruit literaturii române, numai într-un  volum, mai multă poezie decât toţi poeţii dinainte şi cei care au venit după el”, nota geograful la 2 octombrie 1954, iar după trei zile, la 5 octombrie revenea şi completa: ”singurul adjectiv potrivit cu Eminescu este astral” (pp. 48-49 din Caiete). „Nu-i român adevărat cel care nu va citi în fiecare duminică, după ieşirea de la  biserică, ce-a spus Zamolxe şi Eminescu pentru îndrumarea  naţiei noastre”, notase la 22 noiembrie 1954, potrivit în p. 46 din Caiete. „Eminescu este cel mai mare poet-filosof al secolului”, nora la 10 ianuarie 1955, p. 64 din Caiete.

          Într-o altă notiţă, din 22 noiembrie 1954, revenea cercetătorul Costică  Neagu care, la p. 27 din Caiete, completează ce a spus mai sus Eminescu cu ceea ce, câteva decenii mai târziu vom întâlni şi în spusele apoape identice la   Emil Cioran: ”El a fost şi este mintea cea mai bogată din câte s-au ivit în poporul românesc, farul cel mai înalt care să ne ajute a lumina trecutul şi a ne îndruma spre viitor. Nici până  astăzi nu ne-am învrednicit a ne folosi de îndemnurile lui. A trecut atâta timp şi n-am întemeiat cum au făcut-o alte naţii, o societate ştiinţifică pentru cercetarea vieţii şi operei lui, să vedem cât mai exact toată moştenirea pe care a lăsat-o el neamului românesc. Secolul renaşterii noastre fixat de Eminescu între 1821  şi 1921 când el credea că elementul românesc va ajunge precumpănitor în destinul naţiei, s-a încheiat, într-adevăr cu întregirea politică a naţiei. A urmat după aceea o epocă de pleavă atât de murdară încât în 1940 toate hotarele României Mari s-au făcut ţăndări”.

             Întotdeauna când se referă la Eminescu şi activitatea lui, Mehedinţi nu face economie de cuvinte, el afirmă că a fost cel mai mare poet-filosof al secolului, personalitate de excepţie alături de altele ale acelui timp,  Carol cel înţelept, Maiorescu, P.P. Carp. Cerând să se înfiinţeze acele societăţi ştiinţifice avea în vedere ca acestea să se ocupe de Andrei Şaguna, Ion Creangă şi Mihai Eminescu cu opera lor, fireşe, acesta din urmă fiind marele dar pe care Moldova l-a făcut României.”O societate Eminescu va trebui să cerceteze timp de secole opera lui, comparând-o cu cele similare din literatura universală, ca să se poată vedea locul cu totul singular pe care îl ocupă în istoria culturii româneşti”, sublinia în ce notase la 10 otombrie 1956 când elevii de şcoală ştiau doar despre Împărat şi proletar: „Eminescu  a fost cel mai îndurerat şi cel mai sfânt dintre toţ martirii neamului românesc”, p.114 din Caiete. „Eminescu e nu numai cea mai înaltă încorporare a inteligenţei româneşti, cum a zis Maiorescu, dar  şi cea mai deplină manifestare a temperamentului etic al neamului Carpatic” cum notase la 9 ianuarie 1957, pagina 150 din Caiete. „Oriunde îl deschid pe Eminescu, notează Mehedinţi la pagina  270 din Caiete, găsesc ceva nou. Din două-una, ori că Eminescu stă mai sus decât toţi poeţii lumii, ori limba noastră are funcţie şi armonii armonice pe care nu le mai are nicio limbă”, iar ca să-l înţelegi, pe Eminescu trebuie să-l reciteşti.Măreţia lui Eminescu, citim la paginile 91-92, constă în ce spun şi cercetătorii lumii lui, el n-a murit, ci moartea s-a fărâmat la picioarele lui, căci veşnicia l-a îmbrăţişat, el trăieşte în fiecare tânăr, în fiecare filosof, nu numai de la Nistru pân-la Tisa. El e farul polar, e prietenul mărilor”.”De multe ori, sunt reproduse la p.102 părerile lui Mehedinţi, efigia lui Eminescu este proiectată pe un fundal dacic şi conchide că dacă drama sa Decebal ar fi fost dusă la împlinire figura lui Decebal ar fi umplut ochii lumii”.

        Raporându-se la ce este omenia, ca singură însuşire care deosebeşte pe om  de restul animalelor, a necuvântătoarelor, semnul distinct al omeniei, spun Caietele la p.170, reproducând notiţa lui Simion Mehedinţi din 21 martie 1957, valorificarea ei, am înţeles,  se va întâmpla pe deplin atunci când în toate compartimentele vieţii sociale se va aplica justiţia muncii după merit.Asta am încercat să transmit şi cititorilor în capitolul IV „La noi acasă, cu Mihai Eminescu” din „Istorii, comentarii, miscelanea”, p.389, vol, 13, relievând munca unui cercetător ca medicul profesor Virgil Ene de la Timişoara în cărţile lui despre Eminescu poet, filosof şi astrofizician, dar şi decăderea în abordarea lui a unora cum sunt cei de la Dilema, un Horia Roman Patapievici sau Dan Alexe, tot acolo combătuţi.

             Cum cercetătorul timişorean aşteaptă în curând apariţia replicii sale la ultima sa „Mihai Eminescu între geniu şi nebunie. O psiho-patografie adevărată”, Ed. Mirton, 2019, un nou compediu, de data aceasta intitulat ”Eminescu-Luceafăr-Hyperion. Geniu Poetic şi Geniu Ştiinţific”, avem un nou prilej să ducem mai departe ce a lucrat şi a lăsat loc de cercetare despre omul total,Mihai Eminescu,  geograful Simion Mehedinţi.Bun prilej de informare şi a citiorilor de la Luceafărul. Deci, pe aşteptate!



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.616 abonați

comment closed

Drept de autor © 2009-2020 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5