SOLITUDINI   de    IONUŢ  ŢENE 

                                         CRONICĂ  LITERARĂ   de   ADRIANA  RĂDUCAN  

„ Înveţi să ştii ce e singurătatea atunci când auzi tăcerea lucrurilor”, spunea Emil Cioran. Prin recentul volum de poezii, „SOLITUDINI”, apărut la Editura „Ecou Transilvan”, Cluj-Napoca, 2021, istoricul şi jurnalistul IONUŢ  ŢENE  îşi consolidează propria interioritate şi propriul stil. 

Sub aspect compoziţional, volumul conţine 100 de poezii. Trecutul, prezentul şi viitorul se întregesc printr-un surprinzător registru liric. Un ochi întors spre trecut lichidează moştenirea unui regim apus, altul este orientat spre viitor, unde ceaţa umbreşte cumva orizontul: „Viitorul nu are niciun viitor/ Este doar o proiecţie/…Viitorul este iubirea înşelătoare a trecutului/ Nepăsarea timpului despre o pierdere de vreme – „Viitorul”

Volumul este prefaţat de Constantin Cubleşan care consemnează lapidar: „Volumul SOLITUDINI, datorat lui Ionuţ Ţene, impune în peisajul literar clujean, şi nu numai, un poet matur, cu o voce distinctă în galeria poeţilor generaţiei sale, marcat profund de actualitatea timpului său căruia îi dedică emoţionante versuri de o sinceritate frapantă”. 

Titlul volumului transmite ideea de izolare, lipsa de comunicare, dorinţa poetului de a se regăsi în solitudine, departe de această lume agitată, o lume a măştilor de tot felul.     Pandemia, momentul de răscruce al umanităţii, a avut parte de abordări diferite, generând un culoar al creaţiilor fără sfârşit: „Zâmbetul a rămas o amintire, / La fel şi strângerea de mână/ Oamenii aţipesc leneş pe provizii/ Fără să ştie că / Singurătatea este cea mai cumplită boală, / Care nu se vindecă” – „Pandemie”.

Dezinvolt, având un grandios curaj de a numi întocmai lucrurile, poetul Ionuţ Ţene probează în volumul „Solitudini” rafinamente moderne ale percepţiei literare, îngrijorările cotidiene, paradigmele creaţiei vădesc o acerbă zbatere lăuntrică. 

Incipitul volumului stă sub semnul unei solitudini planetare: „Se reîntorc himerele acasă / Focurile tristeţii părăsesc băieţii cuminţi / Oamenii răsucesc ceaţa solitudinii / Şi orbii nu mai văd ochelarii fumurii/…Atunci când sufletul este velă firuită / Pe marea zbuciumată de absenţa întâmplării, / Cuvintele întind aripile chemării neştiute” – „Solitudine 

Elementul expresiv şi dominant în poezia lui Ionuţ Ţene este metafora, prin care este exprimată dorinţa de libertate, de a trăi, de a cunoaşte viaţa sub toate aspectele. Neîndoielnic, povârnişul amintirilor este covârşitor în izolare, lucrurile altfel ar trebui să se întâmple. Dincolo de închipuire, cântecul mării se aude până în străfunduri. 

Cheia de lectură stă sub semnul unei suple culturi şi a unui cumul de contrarii. O fastuoasă deschidere a imaginarului poetic, un decor simplu, o stradă pustie, un liliac înflorit, un plop stingher, parcuri închise, oameni de zăpadă, fântâni arteziene, anotimpuri, umbra cocorilor… toate formează un corp de valoroase idei, o solidă gândire poetică. 

Nu sunt puţine poemele din volumul „Solitudini”, în care timpul pare că a îngheţat sau s-a topit în neant. Versurile încântă cititorul prin îndrăzneţele puncte de vedere, raţiunea vieţii este libertatea, o persoană liberă este mai sănătoasă, mai fericită, mai puternică: „ Singura aventură a cunoaşterii permisă / Este descoperirea farmaciei din cartier / Magelan şi Columb au restituit demult / Libertatea de aur / Şi mirosul de mirodenii / Noi am inventat fericirea să ajungem acasă / Cu un kil de făină şi o plasă de frică” – „Stare de urgenţă”

Temele poemelor sunt variate: viaţa, moartea, condiţia umană, suferinţa, libertatea, tema timpului etc. Motivele literare sporesc crezul artistic al poetului: luna, soarele, codrul, izvorul, lacul, jocul, dorul, solitudinea. 

Discursul liric este mai mult obiectiv, construit la persoana a III-a, fapt ce sugerează absenţa intimităţii şi tendinţa de generalizare. Eul liric are capacitatea de disimulare, vorbind în numele celor apăsaţi de răul existenţial: „Dragostea şi şcoala / Totul a devenit on-line / Frica de a nu fi oameni reali / A înlocuit iubirea aproapelui de icoane/ Şi Dumnezeu nu are cont pe facebook/ Şi nu se uită la televizor” – „Dragoste în vreme de coronavirus” 

De precizat faptul că lirismul obiectiv alternează cu lirismul subiectiv, atitudinea poetică este transmisă în mod direct prin mărci ale subiectivităţii, pronume si verbe la persoana I: „Văd roboţii pe stradă cu pistoale şi procese-verbale” ; „Sunt lacul în care ielele fac baie de Sânziene”; „Mă cobor în picioare”

 Finalul volumului realizează prin poezia „Spini” o relaţie de simetrie cu incipitul. Revin neliniştile existenţiale, ochiul poetic individualizează tiparele secrete ale unei imagini desprinsă parcă dintr-o altă civilizaţie: „Sunt poetul cu mâinile rupte / Cu picioarele zdrobite / Cu sufletul prins în piuneze / …Sunt poetul frunzelor risipite pe iarba metaforelor / Unde tăvălesc primele raze ale ceţii / Buzele crude ale uitării / Unde silabe şoptesc spini” 

Expresivitatea este sporită prin forţa de sugestie a figurilor de stil şi a imaginilor artistice. Metafore inedite adâncesc valoarea artistică a cărţii: „frunze ale sufletului”, „ păsările gândului”, „brazdele amintirii”, „ deşertul memoriei”, jăratecul pasiunii”. Un număr impresionant de comparaţii evidenţiază relaţia de asemănare dintre obiecte: „Ca un peşte de apă dulce”, „Colina sufletului frântă ca o pâine”, „ Ca o săgeată acest gând de sticlă”, „ ca o coloană a infinitului”, „Si atât de energic precum izvorul muntelui”; „Sateliţii ce furişează noaptea ca hoţii”; „ Ca pasărea rănită de zbor”; „Ca o trestie îmbrăţişată de tristeţe”. Epitetele nuanţează limbajul artistic: „cerul înstelat”, „aripa frântă” , „cântecul lugubru”, „lumina puternică”, curmalii umbroşi”, „străzile pustii”; epitete cromatice: „felinare roşii”, „galbenul frunzei”, „merelor aurite”. De mare efect stilistic sunt inversiunile poetice: „lungi felii”, „infinitei tristeţi”, răzleţe burguri”, nobil stejar”; enumeraţia – „Această sferă de aer, lacrimi, pământ şi lumină; personificări – „Luna transpiră pe patul tău nedormit”; „Timpul ştie infidelitatea soarelui”; „Stelele şoptesc noaptea / Şi trimit un sărut pe furiş”

Intr-un număr apreciabil sunt si imaginile artistice: vizuale – „Zenitul ardea albastru cu galben albicios”; „Liliacul a înflorit”: auditive – „Iar lupii aud cum urlă nostalgia pădurii înzăpezite”; olfactive – „ Miroseau a levănţică şi crin”; „Tot mai des respiră aerul arome de mosc şi crin”; dinamice – „Şi copiii străzii se întorc grăbiţi să prindă cina”

Elementele de recurenţă sunt: luna, inima, timpul, sufletul, singurătate. 

În concluzie, poezia lui Ionuţ Ţene este o modalitate de contemplare a lumii, aparţine modernismului, o caracteristică dominantă a limbajului poetic este ambiguitatea, preferinţa pentru versul alb, cultivă principiul disonanţei. Se încadrează în modernism prin încălcarea regulilor prozodice, strofele au număr inegal de versuri. 

Voi încheia într-o notă optimistă, citându-l pe Emil Cioran „ Singurătatea este o operă de convertire la tine însuţi”