Autor: © Ionuț ȚENE
Foto: © Ionuț Țene (Arhiva personală), Drepturi de autor. Toate drepturile rezervate.
Agata ® 1994 – 2025 ; Format Luceafărul © Drepturi de autor. Toate drepturile rezervate.

Lecturând bibliografie istoriografică străină, rămân de fiecare dată plăcut surprins de geniul istoricilor români de la începutul secolului XX, care, fără studii genetice (ADN) și instrumente sofisticate de cercetare științifică modernă sau digitală, au reușit să surprindă, într-o proporție covârșitoare, un adevăr istoric privind originea comună a limbilor indo-europene. Această origine comună își are rădăcinile într-o matrice primordială a unui presupus popor hiperboreean, localizat în arealul geografic carpato-danubiano-pontic, extins până în Haemus, Polonia, Lituania și Munții Caucaz, acum circa 7000 de ani î.Hr. Despre o adevărată civilizație a kurganelor în acest spațiu geografic întins a scris lituanianca Marija Gimbutas, arheolog și profesoară în anii 1960/1970 la o universitate americană. Ea doar a confirmat ceea ce au scris Nicolae Densușianu în „Dacia preistorică”, parțial Vasile Pârvan în „Getica” și exhaustiv Nicolae Miulescu în „Dacia sau Țara Zeilor”, aceștia realizând o analiză lingvistică între vechea limbă sanscrită și limbile geto-daco-romană și proto-română. Aceste cercetări au fost, în general, ignorate de elita academică românească, fiind considerate un fel de „excentricități” ale istoricilor români de la începutul secolului XX, care nu dispuneau, în acea epocă, de fundamente și instrumente științifice calitative. Și totuși, istoriografia oficializantă și academică românească din a doua jumătate a secolului XX și începutul secolului XXI a tratat cu prea puțină seriozitate cercetările autentice ale unor Nicolae Densușianu, Vasile Pârvan sau Nicolae Miulescu, cercetări confirmate științific de Marija Gimbutas, care avansa ideea existenței unui popor ancestral sau primordial în arealul actual al României extinse.

Pentru unii universitari, aceste cercetări inedite pot părea excentrice sau chiar circumscrise arealului istoriografic al așa-ziselor „teorii ale conspirației”. Cu toate acestea, lingviștii și istoricii britanici confirmă teoriile istoricilor români și ale Marijei Gimbutas încă din anii ’80, privind existența unei vetre milenare comune proto-etnogenetice și lingvistice în zona Europei centrale și de est. Deși istoricii britanici nu fac referire directă la pionierii români Nicolae Densușianu, Vasile Pârvan sau Nicolae Miulescu, cunoscând-o doar pe celebra Marija Gimbutas, ei confirmă, prin cercetările lor, adevărul grăitor afirmat de istoricii români la începutul secolului XX.

Jurnalistul și scriitorul britanic Otto English, în cartea „Istorie Falsă. Zece Mari Minciuni Și Cum Au Modelat Lumea”, apărută în 2021, susține o teorie interesantă și originală pentru publicul englez, dar nu necunoscută pentru istoricii români. Autorul britanic menționează că, pe 2 februarie 1786, Sir William Jones, un judecător în vârstă de 39 de ani, la Fort William din Bengalul indian, a ținut o cuvântare faimoasă în cadrul Societății Asiatice din Kolkata (Calcuta). Jones, specialist în limbi clasice și fascinat de India, s-a apucat să învețe limba sanscrită și a avut o surpriză deosebită: a constatat uimit că sanscrita se asemăna foarte mult cu limbile latină și greaca veche, pe care le învățase la Oxford și Harrow. Jones a sugerat specialiștilor din epocă faptul că sanscrita făcea parte din acea limbă comună proto-indo-europeană, care fusese vorbită de strămoșii europeni, circa o treime din populația pământului din același spațiu euro-asiatic identificat mai târziu de istoricii români Nicolae Densușianu și Nicolae Miulescu, Vasile Lovinescu și parțial de Vasile Pârvan. Pentru Jones, asemănarea cu cele două limbi clasice nu putea fi întâmplătoare: „Nu putea fi rezultatul unui accident; într-atât de puternică era asemănarea, încât un filolog nu ar fi putut să le examineze pe cele trei fără să ajungă la credința că izvorâseră dintr-o sursă comună”, după cum afirmă Robert McCrum, William Cran și Robert McNeil în celebra carte „Povestea limbii engleze”. Pentru autorii britanici, demonstrația era convingătoare: grupuri de limbi aparent diverse precum gaelica, gotica, sanscrita și farsi (aș adăuga și geto-dacica) păreau a împărtăși caracteristici comune. Spre exemplu, substantivele, timpurile, folosirea genului masculin și neutru erau suspect de asemănătoare. (Otto English, op. cit, pp.140-141)Toate acestea conduc cu gândul la Pindar, celebrul poet grec, care afirmase că Hiperboreea și, deci, hiperboreenii se aflau la malurile Istrului, adică Dunărea de azi. Despre teoria hiperboreeană a unei memorii identitare străvechi pe spațiul mioritic extins vă recomand să citiți cartea „Dacia hiperboreană” (Ed. Rosmarin, București, 1994). Autorul sintetizează, e adevărat nu în totalitate cu acribie științifică, toate aceste teorii istoriografice legate de o populație străveche autohtonă.

Îndemnat de Otto English, am lecturat cartea „The Story of English” (Povestea limbii engleze) și am rămas plăcut surprins să o găsesc ca o lucrare captivantă. Autorii Robert McCrum, William Cran și Robert McNeil explorează cu acribie evoluția limbii engleze de-a lungul secolelor. Cartea oferă o perspectivă amplă asupra originii, dezvoltării și răspândirii limbii engleze, fiind o resursă valoroasă pentru cititorii interesați de istoria limbajului. Inclusiv engleza face parte din acest trunchi comun indo-european, cu origini euro-asiatice în spaţiul carpato-danubiano-pontic extins.

Autorii pornesc de la originile limbii engleze în Anglia medievală și analizează modul în care aceasta a fost influențată de diferite culturi, populații și evenimente istorice, precum cucerirea normandă sau colonizarea mondială. Cartea subliniază complexitatea și diversitatea limbii engleze, evidențiind felul în care aceasta a evoluat și s-a adaptat în funcție de contextul social și cultural. Un aspect important al cărții este prezentarea influenței anumitor regiuni și popoare asupra limbii engleze. Legăturile dintre limba engleză și sanscrită, deși pot părea surprinzătoare la prima vedere, sunt deosebit de interesante și relevante pentru înțelegerea originilor și evoluției limbii engleze. Autorii specializați în lingvistică, precum Noam Chomsky sau cei implicați în studiile comparative, evidențiază faptul că aceste limbi fac parte dintr-o familie lingvistică mai largă, numită familia indo-europeană. Aici se integrează și opinia istoriografiei române de la începutul secolului XX.

Originea comună și familia indo-europeană a limbii engleze conduc la ideea unui „melting pot” din arealul geografic est-european dintre Carpați, Baltica și Caucaz, idee promovată în a doua jumătate a secolului XX de către cercetătoarea Marija Gimbutas din Lituania, așa cum am scris mai sus. Cercetările arată că atât limba sanscrită (vechea limbă liturgică și culturală a Indiei), cât și limba engleză fac parte din familia limbilor indo-europene. Aș adăuga că și limba română se încadrează aici. Aceste limbi au evoluat dintr-o limbă ancestrală comună, vorbită acum aproape 4.000-6.000 de ani în urmă, denumită limba proto-indo-europeană. Astfel, limbile sanscrită și engleză împărtășesc rădăcini comune, ceea ce explică anumite asemănări în vocabular, structură gramaticală și rânduirea fonetică.

Asemănările lingvistice și vocabularul comun provin din spațiul carpato-danubiano-pontic, prelungit până în Haemus și Caucaz? Așa reiese din studiu, dacă coroborăm cu cercetările istoricilor români de la începutul secolului XX. Autorii subliniază că unele concepte, termeni și rădăcini de cuvinte sunt similare datorită originii comune. De exemplu, cuvinte precum „mater” (mamă), „pater” (tată), „bhu” (a fi) sau indicații numerice au rădăcini comune în proto-indo-europeană și se regăsesc în ambele limbi, chiar dacă au evoluat diferit de-a lungul timpului. De exemplu, cuvântul englezesc „father” are o rădăcină comună cu sanscritul „pater”. Deși limbile sanscrită și engleză își au originea în studiile lingvistice comune, influența directă a sanscritei asupra limbii engleze a fost limitată. Totuși, această conexiune lingvistică influențează înțelegerea noastră asupra dezvoltării limbilor indo-europene și promovează studii comparative între acestea. Legăturile dintre limba engleză și sanscrită, conform autorilor, apar în principal în fundamentul comun al familiei lingvistice indo-europene. Deși aceste legături nu sunt direct vizibile în vocabularul de zi cu zi al limbii engleze, înțelegerile lingvistice și studiile comparative confirmă că aceste limbi își împărtășesc rădăcini comune, ceea ce demonstrează o evoluție comună de-a lungul mileniilor.

De asemenea, în secolul al XIX-lea, studiile sanscrite au avut un impact major asupra înțelegerii limbilor indo-europene, facilitând compararea și analiza lor, fapt ce a dus la opinia originală a lui Nicolae Densușianu despre spațiul carpato-danubiano-pontic și caucazian ca arhetip lingvistic – originea limbilor indo-europene. Nicolae Miulescu a cercetat lingvistic mulți ani aceste asemănări și a ajuns la concluzia că marile epopei antice indiene (Ramayana și Mahabharata) conțin cuvinte din arealul carpatic traco-getic. Dezvoltarea istoriografiei comparate ar putea scoate la lumină cercetări istorice occidentale care confirmă teoriile istoricilor români de la începutul secolului XX, conform cărora, în acest spațiu geografic extins se afla un arhetip etnico-lingvistic comun și foarte vechi. Reintegrarea istoriografiei românești în istoriografia occidentală este o necesitate științifică.

Ionuț Țene