ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

Primit pentru publicare: 23 Iun. 2018
Autor: Dr. Tudor PETCU
Publicat: 23 Iun. 2018
Editor: Ion ISTRATE

Spiritualitatea ca vocație a poporului român

Spiritualitatea românească este un subiect care începe să atragă atenția unui număr cât mai mare de elite intelectuale occidentale datorită unicității ce o caracterizează, precum și datorită impactului pe care îl poate avea asupra conștiinței europene în această epocă a dictaturii superficialității.

Poporul român, aflat acum în Anul Centenarului, are la bază o moștenire spirituală de netăgăduit, care se datorează înainte de toate civilizației geto-dacilor a căror credință monoteistă i-a situat într-un plan superior al credințelor religioase din acea perioadă. Felul în care dacii înțelegeau natura, unirea Ființei cu Cerul, însușirea virtuților spirituale din cea mai fragedă perioadă a existenței, rolul pe care ei îl atribuiau elementelor spirituale inclusiv în strategiile militare, au contribuit la conturarea unei civilizații splendide ce a îmbrăcat la un moment forma unui fel de Crainic al Aurorei. Sigur că o asemenea exprimare ar putea suna oarecum provocatoare și voit exagerată, dar ea este totuși logică dacă ne gândim la faptul că în viziunea dacilor niciun act nu avea cum să se săvârșească pe Pământ în Iipsa conectării energetice la sursa divină prin puterea rugăciunii. Cu alte cuvinte, dacii știau cum să se roage autentic, ei aveau o dimensiune mult mai clară a Binelui și a răului, iar potențialul divin se reflecta într-o formă firească de comportament în societate. Pentru o mai buna clarificare cu privire la cele spuse, lucrarea lui Vasile Pârvan, „Getica” ar putea reprezenta o bună sursă de informare și documentare.

Apoi, monoteismul dacilor constituie o caracteristică spirituală unică, atâta vreme cât credința lor într-un singur zeu, Zamolxe, a reprezentat religia care a respins politeismul și astfel drumul către creștinism a fost unul foarte lin și ușor de parcurs.

Cert este că spiritualitatea geto-dacilor  în ciuda ignoranței manifestate, este o comoară pe care ar trebui să o redescoperim și să o reevaluăm în lumina conștiinței contemporane care tinde să pătrundă într-o nouă eră a cunoașterii. Însă, așa cum doi dintre marii teoreticieni ai spiritualității românești consideră, Generalul Mircea Chelaru și Dumitru Constantin Dulcan, cunoașterea viitorului nu poate fi decât spirituală, iar spațiul românesc are la dispoziție instrumentele necesare pentru a se desăvârși într-un asemenea plan al cunoașterii.

De multe ori, s-a adus în discuție legătura dintre civilizația geto-dacică și punctele energetice ale României, acestea din urmă fiind considerate chiar porți către Cer. Evident, lucrările de specialitate au acordat o atenție uriașă veridicității acestui aspect, dar nu se poate nega misterul energetic ce învăluie o bună parte din teritoriile actuale ale României care în trecutul îndepărtat constituiau locurile sacre ale dacilor. Dacă ne referim la Șinca Veche, la Sarmizegetusa, la Munții Bucegi, la Muntele Ceahlău și multe alte zone, vorbim despre un suflet românesc de excepție a cărui Ființare se manifestă dincolo de nivelul unei logici cotidiene dar pentru care este nevoie de răbdare în vederea unei înțelegeri corecte. Nu putem spune cu certitudine ce reprezintă Șinca Veche în calitate de punct energetic și factor transcendent dacă nu vom merge acolo vreodată, dar oricât de mare ar fi scepticismul nostru, ar trebui totuși să ne întrebăm dacă nu tocmai îndoiala noastră, din teamă și ignoranță, este cea care ne îngreunează capacitatea de înțelege Inexplicabilul.

După cum s-a specificat, România are, poate, cele mai multe puncte energetice din România, acestea datând din vremea dacilor, dar ele pot fi înțelese doar în lumina unei experimentări proprii și responsabile. Însă, atâta vreme cât există un număr însemnat de mărturii cu privire la trăirile pe care diferite persoane le-au avut în ceea ce numim punctele energetice ale României, inclusiv, din străinătate, se impune o întrebare fundamentală: și dacă, totuși, este adevărat? Pe de altă parte, totul depinde doar de capacitatea individuală a fiecărei conștiințe de a se deschide cunoașterii ca formă de înnoire ființială.

A spune că România este o țară a misterelor spirituale, un spațiu cu o vocație profund spirituală, nu este nici pe departe hazardată, iar această realitate nu este demonstrată doar de felul în care s-a format și conturat civilizația geto-dacilor. Setea și foamea spirituală s-au manifestat inclusiv în perioada existenței voievodatelor, iar dragostea lui Mircea cel Bătrân și a lui Ștefan cel Mare a lăsat în urmă o bogăție monastică impresionantă. Mănăstirile din Oltenia sau cele din Nordul Moldovei cu care astăzi ne mândrim din punct de vedere identitar portretizează chipul real dar smerit al spațiului românesc care nouă, ca popor, ne-a dat toată rezistența necesară pentru ca ciclul existenței noastre să nu fie întrerupt. Altfel spus, destinul spiritual este cel care a salvat țările române, iar felul în care locuitorii acestor teritorii au reușit să își păstreze credința într-o zonă a Europei în care islamizarea părea un fenomen inevitabil este unul de-a dreptul impresionant.

Nu mai are rost să vorbim și despre demnitatea domnitorului Constantin Brâncoveanu care a preferat să fie sacrificat împreună cu cei cinci fii ai săi pentru apărarea credinței ortodoxe. Acest exemplu martiric ne ajută să înțelegem spiritul românesc are la bază o istorie a sacrificiului care s-a scris și care a dus în cele din urmă la o veritabilă armură a poporului nostru care l-a protejat de toate săbiile îndreptate către el.

Spiritualitatea a jucat un rol extrem de important și în conștiința lui Dimitrie Cantemir, Domn al Moldovei și consilier al Țarului de la Sankt-Petersburg. Opera sa, atât de vastă și amplă, inclusiv lucrarea „Descriptio Moldaviae”, evidențiază elemente spirituale cheie care sunt aduse în discuție cu scopul de înțelegere a raportului dintre natura umană și natură divină. Printre altele, Dimitrie Cantemir este primul gânditor din Țările Române care face distincția dintre cunoașterea naturală și cea supranaturală a lui Dumnezeu și primul savant integraționist european care analizează amănunțit doctrina Islamului ca urmare a raporturilor sale directe cu Imperiul Otoman. Nu întâmplător, ulterior Dimitrie Cantemir a devenit și a fost considerat punte între Orient și Occident și mai ales între Creștinism și Islam.

Realitatea spirituală românească și-a găsit ecou și în secolul XIX, un adevărat secol al luminii pentru poporul român dacă ne gândim că a fost binecuvântat cu cel puțin trei genii: Mihai Eminescu, Bogdan Petriceicu-Hașdeu și fiica acestuia Iulia Hașdeu.

Întreaga lirică eminesciană gravitează în jurul cunoașterii Universului și a comunicării ancestrale, iar poemele „Luceafărul” și „Odă-n metrul antic” ne poartă cu adevărat într-o călătorie către Absolut, acel Absolut care a distrus Haosul pentru a lăsa loc Armoniei.

Cu privire la Bogdan Petriceicu-Hașdeu, cel mai mult fascinează, probabil, importanței pe care acesta din urmă a acordat-o spiritismului ca urmare a morții fiicei sale, Iulia la o vârstă extrem de fragedă dar care a rămas în istoria culuturii europene ca prima femeie care a studiat la renumita universitate franceză Sorbona. Bogdan Petriceicu-Hașdeu a dezvoltat ceea ce unii cu teamă numesc comunicarea spiritistă, dar care s-a dovedit veridică prin prisma argumentelor inclusiv științifice care au fost prezentate. În urma comunicării mai sus menționate, a luat naștere „Arhiva spiritistă” a lui Bogdan Petriceicu-Hașdeu datorită căreia facem cunoștință cu distincția dintre perispirit, spirit și suflet, de altfel amănunțit prezentată în primele trei volume din cele cinci care compun arhiva la care s-a făcut referire. Spiritismul este neîndoielnic un fenomen care în zilele noastre preocupă foarte multe conștiințe dar care în permanență trebuie evaluat și în lumina gândirii și analizelor lui Bogdan Petriceicu-Hașdeu, al cărui arhitect s-a dovedit a fi.

Nici secolul XX nu a fost mai sărac în evoluția spirituală a poporului român, un secol al încercărilor și suferințelor  dar în care s-au afirmat conștiințe deosebite, inclusiv martirii și duhovnicii creștini ale căror rugăciuni au reprezentat pansamentul trupului plin de răni al unei Românii obosite și chinuite. Elita spirituală a României secolului XX este un subiect pe marginea căruia niciodată nu trebuie să încetăm a discuta, mai ales dacă ne gândim la duhovnici precum părintele Arsenie Boca, părintele Ilie Cleopa, părintele Ioanichie Bălan sau părintele Arsenie Papacioc, având obligația fundamentală de a conștientiza mesajul sacru pe care fiecare dintre ei ni l-a pus la dispoziție. Mesaj sfânt prin prisma suferințelor pe care le-au îndurat dar și prin prisma povețelor pe care le-au dat în vederea unei maturizări coerente și sănătoase a sufletului. La un moment dat, însuși un renumit teolog ortodox francez, Olivier Clément, a ținut să precizeze: „România este cea mai binecuvântată țară datorită bogăției sale duhovnicești”. Nu mai puțin importante sunt și cuvintele pe care le-a rostit Sfântul Papă Ioan-Paul al II-lea care cu ocazia vizitei făcute în țara noastră în perioada 7-9 mai 1999: „România este Grădina Maicii Domnului”.

Acum ne aflăm în secolul XXI și în Anul Centenarului care ar trebui să ne readucă la cunoștință istoria căreia îi datorăm existența noastră, responsabilizându-ne astfel față de ea.

Trăim într-o epocă în care se vorbește din ce în ce mai mult de cunoașterea spirituală, de lumea nouă, de un pământ nou, dar cert este că noi românii ne aflăm într-un spațiu cu o profundă vocație și pasiune spirituală ce își trage seva din tot ceea ce a precedat existența noastră, începând cu civilizația geto-dacilor. Pentru a intra într-o nouă etapă a cunoașterii spirituale este necesar să explorăm propria istorie spirituală pentru că ea este moștenire pe care avem datoria de a valorifica prin devenirea noastră identitară și ființială ca popor.