Ștefan SILVA

Luceafărul din Ipotești

A fost odată ca-n povești,
Cum nu va fi vreodată,
Luceafărul din Ipotești,
O stea adevărată.

Și era unul ce-a trecut,
Din Spațiul Mioritic,
În Românul Absolut,
Prin geniu și mirific.

Din neamul nostru-a răsărit,
Spre slavă și mărire,
Și s-a nălțat spre infinit,
Prin har și prin vorbire.

Din infinitul areal,
Veghează la hotare ,
Și la pământul său natal,
Din Dacia cea Mare.

Din naltul cerului stelar,
Răsare și străluce,
Un ’’ Împărat și proletar’’,
Luceafărul cu cruce.

-Cobori în jos din Absolut,
Și lasă-ți nemurirea,
Să vezi ce-avem din ce-am avut,
Și ce-ți face iubirea.

Să vezi cum codrii tăi se frâng,
Și cum Doina se frânge,
Și cum izvoarele  te plâng,
Lumina cum se stinge.

-Sunt derivat din muritor,
Prin lege neștiută,
Rămân un veșnic călător,
Prin lumea absolută.

-Cobori în jos din infinit,
Și lasă-ți nemurirea,
Să faci din haos asfințit,
 Și stea din România.

Renască iarăși râu și ram,
Și Domn ca la Rovine,
Străjeri cu dragoste de neam,
Și Tricoloru-n vine.

-Eu m-am desprins chiar  din popor,
Și nu-mi las veșnicia,
Rămân etern ocrotitor,
Pe cer de România.