Ştefan SILVA

Nu vindeţi pământul

Mi-am dat pământul de la Cruce,
La un străin pe câţiva lei,
N-am crezut c-o să m-apuce,
Zile negre şi ani grei.

Acum sunt om fără de ţară,
Pribeag prin lume şi flămând,
Ce rătăcesc prin lumea largă,
De mult de tot şi de-atunci plâng,
De dorul tău iubită ţară,
După ai mei, după pământ,
De dor de tricolorul care,
Mai flutură acolo-n vânt.

Acum sunt om fără de ţară,
Străin prin lume, dus de vânt,
Ce port pe talpă grea povară,
Dor de pământul meu cel sfânt,
Şi  port pe talpă dorul ierbii,
Ce n-o găsesc pe unde sunt,
Şi port în suflet basmul iernii,
Ce-l ascultam la sobă stând.

Acum sunt om fără de ţară,
Sărman prin lume, fără rost,
Rătăcitor prin ţări străine,
Nici nu mai ştiu pe unde-am fost,
Şi  port în spate dorul ţării,
Care-ați vândut-o la străini,
Şi port în suflet dorul mamii,
Şi plâng într-una şi suspin.

Eu am  plecat demult de-acasă,
Nici nu ştiu când şi nici şi cum,
Mi-e dor de floarea din fereastră,
Şi de mărul de la drum,
Mi-e dor de ouăle de Paște,
Ce le ciocneam cu fraţii mei,
Mi-e dor de holda de la Cruce,
Care-am vândut-o pe doi lei.

Mi-e dor de Seara de Crăciun,
Când colindam prin satul meu,
Şi-l aşteptam pe Moş Crăciun,
Şi-l preamăream pe Dumnezeu,
Mi-e dor de Slujba Învierii,
De la Biserica din sat,
Şi port în pieptul meu durere,
Pentru tot ce am lăsat.

Mi-e dor  de banca de la stradă,
Unde-ascultam pe cei bătrâni,
Mi-e dor de nucul din grădină,
Şi de floarea de salcâmi.

Pământul ţării nu se vinde,
El este sfânt şi-mprumutat
De la nepoţi. E locul unde,
Comoara ţării-au îngropat.
Eu  l-am primit de la bunicul,
Când a plecat în drumul lui,
E lege sfântă că pământul,
Rămâne-n trupul neamului.

Cel ce calcă legea sfântă,
Dând pământul la străin,
Duce viaţă de osândă,
În amar, suspin şi chin.