Rău facem cu toții că nu citim mai mult din istoria religiilor, din lucrările lui Mircea Eliade. Am  afla  cu toții că sacrificiul e o constantă a istoriei și-un imbold al omului. Fără  de sensul sacrificial suntem lipsiți de uneltele construcției.
În lumea aceasta – în care împărățește diavolul, în care, așadar, contabilitatea e stăpână – există două conturi, două coloane, două partide; la Indieni sistemul contabilității în partidă dublă se numește karma. Talmudul  vorbește fățiș de scrib și registre. Dar sensul e unul și  același: totul se plătește.
Domnul a plătit preț; ne-a răscumpărat. Plata ori jertfa e o lege a lumii, de neînlăturat, la fel de absolută ca legea Boyle-Mariotte! Țal! zicea Caragiale.
Pas de te înțelege cu o lume care acordă oarbă credință legilor fizicii dar nu-și dă seama de legea sacrificiului.
Dar în sacrificiu, eu care-l confund pe contabil cu diavolul, n-ar trebui să văd tot un calcul, o captatio benevolentiae, un fel de avans, ca la tranzacții? Nu, e o recunoaștere a dualității din lumea creată (yin-yang,Vișnu- Siva, făurire-distrugere);  mai e și act gratuit.
Atunci și actul gratuit al lui Gide e admirabil? Nu, pentru că Lafcadio ajunge la extaz prin omor, adică prin nenorocirea altuia, în vreme ce o altă lege absolută o găsim formulată de Dostoievski: oricine are dreptul la fericire dar nimeni n-are dreptul s-o întemeieze pe nenorocirea altuia, pe batjocorirea sau nedeptățirea altuia. (Fericirea trebuie inventată  de fiecare pe cont propriu, prin mijloace  originale, de unde și caracterul reprobabil al crimei, furtului, adulterului, înșelăciunii, denunțului; în toate acestea fericirea e obținută de la altul, e luată. Crima e parazitară).
Dar dacă victim e un nemernic nevrednic de viață? N-are a face, pentru că:
a)            turpitudinea victimei nu justifică pe asasin;
b)            crima lui Raskolnikov e o tragedie nu prin moartea unei bătrâne cămătărese, ci prin prăbușirea iscată în ființa lui;
c)            Individual – oricât de înzestrat și de superior – nu e Dumnezeu și nu-i poate lua locul.

Sursa, N. Steinhardt, JURNALUL FERICIRII, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1992, p.206-207,  pus în Antologii, Istorii,comentarii, miscellanea, coordonator Ion N. Oprea, Iași,5 decembrie 2022.