Primit pentru publicare: 4 Nov. 2021
Editor: Ion Istrate
© Octavia Buhociu, © Revista Luceafărul (www.luceafarul.net)

 E numele unei străzi din București unde locuiesc protagoniștii romanului cu același nume scris de o cunoștință de-a noastră, (dacă ați citit articolul precedent, desigur), Fanny Chartres. Cartea a apărut întâi în limba franceză la editura « l’Ecole des loisirs » în 2017, apoi la « Editura Arthur » în 2018, tradusă în română de Ana Antonescu. Cartea a intrat și pe lista finală a premiului UNICEF 2018.

Ficțiune o fi fiind, indiscutabil, dar realitatea românească este în prim planul cărții, e viața curentă a noastră. E și normal pentru o voluntară care a trăit în București în special timp de 10 ani. Avem deci perspectiva autoarei, înțelegerea ei față de ceea ce vede, observa, citește, întâlnește, i se povestește.

Personajele principale sunt două surori (Zoe, clasa a IIa și Ilinca, clasa a VIa), doi bunici care se ocupă de fetițe după plecarea temporară, « pe moment », a celor doi părinți din motive economico-financiare, la prima vedere (tatăl medic, mama profesoară) în Franța  la muncă, un fel de « căpsunari », eticheta atât de des folosită încă.  Și opt  pisici cu nume franțuzești : Marseille, Quimper, Toulouse, Avignon, Nice, Paris, Lorient, Dijon (cam multe pentru un spațiu de două camere de bloc ! părerea mea). Mai este și Florin, de etnie romă, orfan de tată, cu mama florăreasă, coleg de clasă al Ilincăi și care suferă discriminări rasiale în societate, chiar și la scoală (unii colegi), prin niște stereotipuri, afirmații răutăcioase, jignitoare.

Bunicul, deși la pensie, mai face și taximetrie pe un Logan galben, ocazie cu care descoperă orașul cu frumusețile lui călătorilor și este expert în ghicitori ( Ce e un polițist pe un tractor ?… Un curcan pe ogor.) Bunica, surdo-mută, întreține casa, tricotează șosete și lasă bilețele scrise mai ales pentru Ilinca, cu sfaturi și păreri în momentele mai dificile ale nepoatei (« Viața e ca ziua, trebuie s-o vezi ! »)

DOR, cuvântul și starea de spirit care domină sufletul Ilincăi mai ales, ce nu-și dorește decât părinții din nou acasă; sâmbetele și duminicile sunt zilele cele mai dureroase și mai greu de suportat ; pe unde circulă caută urme ale trecerii familiei ei : pune trei stânjenei pe scaunul galben din tramvaiul cu care se plimbase cu mama ei, de ex. Aproape adolescenta Ilinca spune adevăruri dure, tranșante, curajoase pentru societatea în care trăim : « Șansă? Crezi sincer că e o șansă atunci când ești părăsit de proprii părinți? Crezi că e o șansă să fii crescut de o bunică surdă, un bunic care bate câmpii și opt pisici maidaneze? O crezi sincer? Asta e educația pe care visai să le-o dai copiilor tăi?»  . Noroc de Skipe că-i mai unește vizual și auditiv pe cei șase.

Blogul proiectul-concurs de creație la care participă Ilinca și Florin  permite să hoinărim și noi prin București și să ne bucurăm de frumusețile, pitorescul și curiozitățile  (si chiar mizeriile, să spunem adevărul, de care ne tot intristăm) capitalei : strada Floreasca, Ceaikovski, Xenofon, Fabrica de Chibrituri, Piața Universității, Piața George Coșbuc, Cartierul armenesc, Casa Poporului, Piața Unirii, Parcul Carol…Cum nu cunosc foarte bine orașul aș fi adoptat și eu ideea de a folosi cartea drept  ghid pe urmele personajelor. După colecție și editura unde a apărut cartea, ea ar fi dedicată copiilor, dar e binevenită și adulților, care ar putea încerca să mai remedieze câte ceva (Totul ?!) din realitatea în care tot trăim sau mai degrabă supraviețuim de ceva vreme.