STRĂINUL

Mariana Adascalitei, Dorohoi

In sătucul de pe vale
Liniştea e apăsătoare,
Nu se-aude nici un câine
Fiindcă soarele dogoare.

Vântul nu se mai dezmiardă,
Şi nu mişcă nici un ram,
Doar albinele aleargă
Culeg miere pentru hram.

Gâze, fluturi, buburuze,
Toate s-au ascuns de soare,
Dorm sub tufele de iarbă
Că e bine şi-i răcoare.

Dar cine-i prin colbul străzii?
Cine urcă lin cărarea?
Se opreşte şi se’ntoarce
Cu ochii străbate zarea….

Urcă’ncet pe cărăruie
Rupe prune verzi din ram,
S-a întors acasă fiul
Căci duminică e hram.

Lumea nu-l mai recunoaşte,
M-am schimbat aşa de mult,
De când am plecat de-acasă
Cât oare să fi trecut…?

Cunosc valea, cunosc satul
Doar nu m-am schimbat defel
Chiar dacă-am plecat din tine
Când eram mai mititel.

– Buna ziua! Moş Costache,
Îţi sărut mâna mătuşă
M-am întors, azi sunt acasă,
Stau pe prispa langa usa.

De ce e’ ncuiată uşa
Şi de ce are lacată
Tata oare nu-i acasă
Mama… unde e plecată?

-Te-ai întors târziu copile
A trecut mult timp de-atunci
Toţi ai tăi au ,,urcat dealu”,
Dorm acolo printre cruci.

Te-aşteptau cuminţi la poartă
Să le vii în ajutor,
Dar n-au mai avut putere
Şi-au plecat cu mare dor.

Azi degeaba vii copile,
Şi degeaba plângi pe prispă,
Dacă-ţi uiţi satul şi neamul
Lumea devine mai tristă.