Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 18 → 2026
Strigătul
Ce-i noaptea, când inima e sclavă în zăbrele
Și stinge în tăcere dureri legate-n dor?
Hume prin vâltori se sparg de-ntunecate ziduri,
Mucegăind în vremuri și stinse în sudori.
Ce-i gândul când străbate puzderia de ceruri
Și pârjolind tot lutul, mijește și în zori?
Că niciun zbor lăuntric nu trece peste cârduri
De tresăriri de aripi ‘necate în vâltori.
Ce-i spaima ce horește în inimă hulpavă,
Săltând în crucea nopții pe valuri de venin?
Doar țipă-n ploi de toamnă, și triste, și cioplite
Pe un răboj de piatră, himeră-ntr-un destin.
Ce este dorul înfrânt de libertatea aspră
Sădită-ntr-un potop de șoapte gâtuite?
Căci nicio îndoială nu trece de iubire,
Și stinge tot pârjolul din hume mântuite.
Ce este doar iubirea, când ninge cu steluțe
Și râde peste ceruri aprinse-n amăgiri?
Într-un deșert prin norii ce cad în cete albe
Se mistuie pământul în ierni cu amorțiri.
Ce este clipa ce-ascunde nesfârșitul strigăt
Când neștiută, moartea se ascunde-n umbră?
Ea zace neștiută, pictată pe obloane,
Ce-nchid dureri uitate-n metereze sumbre.
Ce este omul silit în astă lume neagră,
Să creadă în durere, destin și zborul alb?
Doar cerul tace veșnic și fără vreo iertare,
Îi stinge nemurirea și-l face doar un sclav.
Și totul urlă-n noapte și-n zile prigonite,
Și în sudoarea lumii ce-alunecă pe timp,
Și arde chiar tăcerea în tânguita moarte,
Și andocăm nesiguri în visul divin.