Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Sub semnul luminii

ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

Primit pentru publicare: 19 Febr. 2018
Autor: Florin MEȘCA
Cronica la volumul de versuri ,,Doamne, de ce m-ai pedepsit cu mine?” al poetei Mariana Rogoz Stratulat
Publicat: 20 Febr. 2018
Procesare și adaptare: Dorina RODU
Editor: Ion ISTRATE

 

Sub semnul luminii

 

Prietenul prietenilor din lumea largă – mă refer la amicul Facebook – ne face adeseori surpriza de a ne pune în legătură cu oameni deosebiți, oameni cu care avem multe în comun, dar de existența cărora, din nefericire, nu știm nimic. Aici intervin calitățile amicului de care vă vorbeam: descoperi un profil interesant, îl urmărești un timp și, dacă rezonezi cu postările personajului, îți încerci norocul și-i ceri prietenia. Cu șanse mari de a primi răspunsul dorit. Consider că acestea pot deveni prietenii trainice, fiind legate în mod conștient și bazate pe comunitate de idei, de aptitudini, de caractere…

Așa am descoperit-o pe poeta Mariana Rogoz Stratulat. Publica în „literaturadeazi.ro”. Cu toate că este o revistă ce poate fi citită doar contra cost, totuși, cele trei-patru versuri/rânduri accesibile de la început de text – nada – mi-au permis să intuiesc valoarea scrisului poetei. Intuiția mi-a fost confirmată de postările complete din contul personal Fb. și din aparițiile din revista „eCreator”, revistă cu care obișnuiesc să mai cochetez și eu.

Și cum într-o prietenie prietenii mai fac și daruri, poeta Mariana Rogoz Stratulat mi-a oferit două din cărțile sale: „Ireal” și „Doamne, de ce m-ai pedepsit cu mine?”. Ieșite de sub tipar la patru ani distanță, 2013, respectiv 2017, pot afirma, cu mâna pe inimă, că sunt norocosul deținător a două bijuterii literare extrem de valoroase.  

Mă voi opri la ultimul volum: „Doamne, de ce m-ai pedepsit cu mine?”. Ce frământări o determină pe poetă să solicite o explicație (îndrăzneață întreprindere) Celui ce decide totul? Îmi este clar că retorica este urmarea unei introspecții profunde – nu oricine poate formula o astfel de întrebare, una finală, decisivă, aș îndrăzni să afirm, finală în sensul în care, până la aceasta, au fost multe alte întrebări la care autoarea nu cred c-a primit răspunsuri favorabile. Și-atunci, devine firească retorica: „Doamne, de ce m-ai pedepsit cu mine?”.

Pentru mine sunt clare câteva lucruri: ursitoarele au fost bune cu copila nou născută și au hărăzit-o cu sensibilitate, cu dragoste pentru semeni, cu harul scrisului… dar sigur a fost și una rea, una de-a dat cu bățul în baltă. Altfel… n-ar fi îndrăznit să ridice ochii spre cer și să întrebe acum, la maturitate:  „Doamne, de ce m-ai pedepsit cu mine?

Sau poate greșesc. Poate n-a existat nicio ursitoare rea, iar retorica ar trebui interpretată într-o altă notă, una a recunoștinței. Ce-ați spune dacă participiul „pedepsit”, l-am înlocui cu „binecuvântat”? Dacă întregul volum este unul al conștientizării harului, a recunoștinței pentru acesta și, în acest caz, formularea ar deveni astfel: „Doamne, de ce m-ai binecuvântat cu mine?” Sau, ce-ați zice chiar de: „Doamne, cum de m-ai binecuvântat cu mine?!”

Mă joc și eu cu ideile. Oricum, cred mai mult în varianta a doua.

La așa retotrică, o adaug, firesc, și pe-a mea: Ia zi, prietene, de ce-ți place, totuși,  poezia Marianei Rogoz Stratulat?

Vreți un răspuns? Pentru poezie. Pentru poezia poeziei. Pentru mesajul transmis cu delicatețe. Pentru optimism. Pentru acceptarea cu seninătate a matricei în care a fost încadrată de Creator. De aici și imaginile/acuarelele zugrăvite în tonuri diafane, reflectare perfectă a seninătății sufletului (și chipului) poetei.

Avem de-a face cu un optimism conștient – doar astfel îmi explic frumusețea imaginilor pictate în cuvinte.

Câteva teme se repetă (fără a trăda obsesia) în poezia autoarei: trezirea, lumina și întunericul, oglinda, ploaia, copacul… pentru a o ajuta să-și desăvârșească mesajul poetic.

Încă de la începutul volumului m-a încântat (pentru plasticitatea și frumusețea tablourilor scrise) tema trezirii, momentul primului contact al spiritului ieșit din somnul eteric, înainte de a plonja în alt somn, cel al lumii materiale de zi cu zi, lume în care ne pierdem adevărata identitate – mă refer la cea spirituală.

Exemple: Mă strecor/din neantul orelor de somn/în bucuria/luminii de dimineață. (Fericire) Sau: Lumina îmi zâmbește/în gene,/în ochii uitați/pe aripile fluturilor/pierduți în dragostea lor. (Dimineața) Sau: Prin gene se răsfiră/razele dimineții/așa cum bradul își scutură/gîndurile/peste tăcerea munților. (Clepsidra) Penelului unui pictor i-ar fi foarte ușor să reproducă tabloul.

Lucidă, poeta este într-o permanentă conexiune cu Cel ce a hărăzit-o și își cunoaște menirea: aceea de a iubi. Ca muritoare înzestrată cu har își acceptă, în același timp, cu seninătate, firescul existenței din lumea fizică ce a îndatorat-o, încă de la naștere, cu… un sfârșit.  

Existență

Inima mea – un soare;
cuvântul meu –
ecou evadat din durerea munților;
gândul meu –
un regat în care sentimentele plutesc
deasupra timpului…

chiar dacă nu vă înțeleg,
chiar dacă nu-mi vedeți aripile,
eu vă iubesc…
Dar când ochiul vostru se va deștepta
va fi prea târziu,
și eu n-am să pot să vă iubesc!
Voi plânge însă la ofilirea voastră!

Ah, fire de iarbă
îndrăgostite de moarte!

Azi dimineață…

În adâncimea albastrului
ochiul luminii
s-a deschis.
Am răsărit ca o poveste
în strai omenesc
și am ars neobosit.

Trăiesc…

În abisul întunericului
ochiul luminii
va adormi.
Voi apune cu un sărut
în strai de cenușă
visând mocnit.

Zâmbesc…

Nu pică în plasa defetistă a „lumii de apoi” ci, suflet luminat, știe de unde vine și unde va merge… și că se va întoarce… pentru a iubi. Iubirea ca o poruncă venită de Sus și însușită ca sarcină primordială.

Întoarcere

Să fim
și să nu știm
că-nvăluiți de iarbă
am adormit;
că ne-am abandonat
păcatelor
din stele;
că ne-am întors
lumină
pe pământ
să-nfăptuim porunca iubirii
de demult.

Dar… „trăiește printre morți”. Conștientă de relativitatea existenței pământene, astfel îi percepe pe oameni: vii în lumea vulgară, dar morți pentru cea reală. Altă „ordine”. În felul se vede o însingurată. Și nu pare fericită.

O nouă ordine

Am uitat să zâmbesc!

Trăiesc printre morți.
Ei vorbesc despre
politică și bani,
despre facebook și fani.
Merg prin cluburi și mall-uri,
strâng mâna oamenilor vii
închiși în scorburi.

Sunt fără tine
și cocoșul cântă
a treia oară.

Cine să fie cel care-i lipsește și care-i însoțește nopțile de insomnie? Doar pot bănui.
Reluînd tema din Clepsidra, meditează din nou asupra trecerii timpului, a efemerității (și relativității, aș îndrăzni) frumuseții fizice.

Clipe curgând

Joc de aparențe,
oglinda
ne privește cu întreg trecutul
așezat
pe chipul din prezent.

Fără ecou,
pe obraz
se întrevede
latenta vestejire a clipei
ce curge
în direcția
ultimei oglindiri.

Adeseori, ploaia este un martor (sau reper) al frământărilor poetei. Aleargă norii în sus și în jos…/cheamă și strigă cu glas omenesc,/dar oamenii nu-s… (Cântă ploaia și descântă…) Sau: Undeva,/un felinar pâlpâie speriat./Gust cu lăcomie picăturile/de ploaie/răzvrătită,/ploaie de vară ce amenință/cu tunete și fulgere. (Degetele ploii)

În aventura ce a durat deja ani mulți, poeta se asemuie unei păsări nevoite să înfrunte vicisitudinile vieții. Își ia ca martor gutuiul bătrân, cel cu care a împărtășit momentele de tandrețe și lacrimile de bucurie. Ploaia nu apare, dar este acolo, o simți în atmosfera „timpului zgribulit”.

Iarăși plouă în neștire…

O pasăre trece
prin timpul zgribulit…

A-mbătrânit gutuiul,
dar ține floarea bine
pe ramurile-ntinse.
Împovărat de vise
și dus pe gânduri,
își aduce-aminte
de iernile cu vifor,
de-o-mbrățișare tandră,
de-un zâmbet și de lacrimi…
Priviri fără cuvinte…

Plouă mărunt, încet
și fără margini…

O pasăre se-ascunde
în frigul din copac…

Da, își cunoaște menirea: Zile și nopți,/cuvintele,/au încercat să zămislească/o altă lume. … în timp ce: Oamenii se grăbeau/să-și vândă/umbrele. (O altă lume)
Clipa finală nu o sperie, doar știe cine este, de unde a venit și unde o să plece – o așteaptă eliberarea.

Ultima amintire, prima rătăcire

Apusul se-nchină spre
eșafodul
îmbătrânit prea devreme.
Îngenuncheată
în fața călăului
aștept
semnalul căderii în viață.
Mulțimea
își zornăie clipele
împuținate
de păcatele întunericului.

Să plece! Să plece!
– strigă scrâșnind
limbile ruginite
ale timpului atârnat
de ochii cerului.

Zâmbesc tandru
îmbrățișând
lumina nașterii mele,
îmi las aripile
pe podeaua
de douăzecișipatru de carate
și trag cortina
peste libertate.

„Doamne, de ce m-ai pedepsit cu mine?” este o nestemată de ținut aproape și în care să te oglindești de fiecare dată când vrei să descoperi frumosul din tine.

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5