Suliţa lui Sf. Gheorghe în mâinile unui poet authentic
Scris de Florian Copcea

… Dorel Mihai Gaftoneanu demonstrează fără echivoc puterea de seducţie a cuvintelor, forţa lor indiscutabilă de a salva esenţa lucrurilor şi – de ce nu ? – lumea. Nu pot să nu mărturisesc că atunci când i-am lecturat primele compoziţii… e drept, de-a dreptul umoristice, întristătoare m-am minunat cât de exact şi inspirat îl ,,pastişează” pe marele nostru poet naţional – Mihai Eminescu. A fost doar o impresie de moment, întrucât imediat ce am avut privilegiul să am sub priviri majoritatea textelor ce alcătuiesc această carte, mi-am revizuit totalmente punctul de vedere şi am exclamat: iată un talent care, dincolo de uşurinţa cu care versifică, are calităţi artistice deosebite, un umor plin de mesaj! Am descoperit la poet un curaj nebunesc de a… executa anatomia viselor, nostalgiilor, speranţelor, melancoliilor şi putrefacţia timpului în care trăim.
Nu ascund aici că în spatele ironiilor, comicăriilor, jocurilor de cuvinte, unele dureroase, altele iniţiatoare a unui râsu’-plânsu’ emoţional, am identificat un spirit sensibil, îndrăgostit de frumosul din poezie, în măsură să se exprime pe măsura harului cu care a fost înzestrat de Dumnezeu.

Cuvintele lui Dorel Gaftoneanu, se pare, nu tac niciodată, au gura slobodă şi ne vorbesc despre gândurile noastre intime, despre veşnicia adevărului, despre urâţenia tristelor măşti ale lui Don Quijote. De aceea mi-l închipui pe Dorel Gaftoneanu asemenea lui Sf. Gheorghe, ţinând în mâini suliţa care a ucis balaurul cu mai multe capete. Din fericire, poetul nu a descoperit că balaurul se află ascuns în oameni, şi pentru a ajunge la el ar trebui să le reteze capetele, dar, cred, dispunând de o intuiţie ieşită din comun, va încerca să-l ademenească afară ciupind strunele lirei lui Orfeu.

Sunt convins că scriitorul şi-a asumat riscul de a încerca să îndrepte lumea, dar mai ales pe cei care efemer o conduc, pe calea adevărului. Este acest demers, recunosc, una din calităţile de excepţie ale unui om minunat, înzestrat cu darul vorbirii poetice, care, sacrificându-se, vrea să ne facă mai buni şi, în acelaşi timp, prin verb săltăreţ, în ritmuri cu preponderenţă eminesciene vrea să ne distragă atenţia de la răutăţile vieţii către… Eden. Timpul se scurge pentru noi mai greu atunci când privim clepsidra în aşteptarea a ceva divin, dar devine un miracol atunci când, de undeva din sfere, asculţi şoapta unei poezii a lui Dorel Gaftoneanu, scrisă probabil cu vârful săgeţii aceluiaşi Sf. Gheorghe, pe pielea de tigru a unui gând contradictoriu.