T A B L E T A ( de IANUARIE )

Făt-Frumos din Lacrimă

de Vasile LEFTER
„ Şi crescu şi se făcu mare ca brazii codrilor.Creştea într-o lună cât alţii într-un an.” Şi aşa a ajuns astăzi până la tânăra vârstă de 163 de ani…
Decenii de-a rândul, din sfera sa astrală, Eminescu şi-a urmat nepăsător drumul atât de lung şi fără de sfârşit până „la steaua care-a răsărit”.
Procurorii spiritului veniţi de aiurea, din lumea barbarilor, pozând în cerberi ai valorilor pe care oricum nu le înţeleg, aruncă mereu cu pietre în tot ce este românesc, de esenţă planetară.
E în firea nulităţilor umane, subţiri la minte şi la suflet, să-şi alunge îngerii protectori ai unui neam întreg. Eminescu nu a fost nici el ocolit de aceşti troglodiţi ai spiritului.
Nu de mult, tineri şi mai puţin tineri grupaţi în jurul unor reviste ieşite ca ciupercile după ploaie, cu puţina lor ştiinţă de carte şi zestre culturală, încercau să-l demitizeze pe creatorul coloanei fără de sfârşit a românismului.
Nimic nou sub soare! Poetul nostru national, născut la 15 ianuarie 1850 în acest spaţiu securizat al Botoşaniului, a intuit liric această ieşire la iveală a corului Zoililor contestatari, denigratori.
În 1881, în „Scrisoarea I,” notează liric: ”Iar deasupra tuturora va vorbi vreun mititel / Nu slăvindu-te pe tine…lustruindu-se pe el. /…vor căta vieţii tale să-i găsească răutăţi şi mici scandale.”
Zoilii pălesc în faţa marilor iubitori de frumos, chemaţi şi ei la masa hărăziţilor. Marele Alecsandri, ”regele poeziei”, cum îl va numi Eminescu în „Epigonii”, dădea primul un răspuns nimicitor detractorilor lui Eminescu: „E unul care cântă mai dulce decât mine? / Cu-atât mai bine ţării şi lui cu-atât mai bine. / Apuce înainte s-ajungă cât de sus, / La răsăritu-i falnic se-nchină-al meu apus.”
Din generaţia posteminesciană, se aude peste vreme glasul lui Vlahuţă, care îşi intitulează omagiul, sugestiv, ”Lui Eminescu”: „Dar ţi-a fost dat să fii deasupra / Acestor inimi seci şi strâmte / Şi tu să-nduri toată durerea / Pe care lumea n-o mai simte / S-aprinzi în bolta vremii aştri / Din zborul tristului tău gând / Văpaie!…Ce-o să-i pese lumii / Că tu te mistui luminând?”
Arzând etapele, am înţeles că dorul de Eminescu este o permanenţă. Poate că nimeni nu a spus-o mai frumos şi simplu ca Marin Sorescu: „În ţara cu oameni simpli / Pe care-i chema Mircea cel Batrân, Ştefan cel Mare, / sau mai simplu: ciobani şi plugari, /în ţara cu nişte tei / Şi nişte păsări ori nişte nouri… / pentru că toate trebuiau să poarte un nume, / un singur nume, / Li s-a spus Eminescu!”