Publicat de Vasile LEFTER, 7 nov.2013

Suflete moarte

„Nu fiţi suflete moarte, ci suflete vii!”   (N.Gogol)

Am optat pentru acest titlu consacrat de Gogol, atras de subtilitatea sintagmei, care surprinde metaforic o realitate a lumii româneşti contemporane: Emigraţia!

Furaţi de cotidian, de griji mărunte şi meschinării, ne-am transformat într-un popor dezbinat, egoist şi rece, indiferent la ce i se întâmplă pe termen lung. Ni se vorbeşte de cei şase milioane de români singuri trăitori între hotarele unei Românii care nu-şi mai găseşte cadenţa, dar se trece prea uşor peste cei trei milioane de români plecaţi să-şi afle rostul pe alte meleaguri. Emigranţii noştri! Cei care cu fiecare an, departe de ţară, îşi pierd identitatea, vieţuind plat, fără bucurii. Unii au ales calea părăsirii definitive a României, motivându-şi temeritatea gestului prin lipsa de şanse într-o ţară în care votul mistificat a devenit un” modus vivendi”, iar guvernanţii sunt cu ascultarea spre Înaltele Porţi.

Se crede că sunt plecaţi la muncă în afară vreo trei milioane de români. Nimeni nu e preocupat să adune date pentru a stabili o cifră exactă. Cei şase milioane de euro care vin acasă sunt mai importanţi decât cunoaşterea mişcării emigranţilor? Sate întregi sunt desprinse parcă dintr-un film de groază. Totul este pustiu. Din când în când, pe uliţe trec bătrâni istoviţi, ducând de mână câte un copil, care oricum nu va şti ce înseamnă să ai părinţi. Pe bună dreptate, ne întrebăm la ce sunt buni banii, dacă ne mor sufletele?

Cei plecaţi, şi încă nestabiliţi în alte ţări, vin acasă într-un scurt concediu, mai pun câteva cărămizi la casele pe care oricum nu le vor termina curând, merg cu rudele la cumpărături o dată sau de două ori, trag o petrecere şi se întorc resemnaţi la locul de osândă.

Orice s-ar spune, le este greu. Foarte greu! Sunt femei care îngrijesc bătrâni şi trăiesc în regim de penitenciar. Au voie să iasă în sat două-trei ore, o dată pe săptămână.

Viaţa multora e un calvar. Nu o spun, de ruşine. Nu se întorc, de frica zilei de mâine. Preferă să trudească pentru un ban care să le asigure hrana familiei. Au lăsat în ţară copii. soţi. părinţi. Nu ştiu dacă se vor mai întoarce. Cu fiecare zi, îşi ucid sufletul, renunţând la bucuriile simple de odinioară. Suportă umilinţe, jigniri, discriminare, condiţii precare de muncă. Totul pentru o bucată de pâine pe care ar putea –o găsi şi aici, în ţara de origine.

Sunt emigranţi care cu voce stinsă recunosc la telefon că e greu, e foarte greu. Asemenea copacilor, mor în picioare, fiindcă sufletul intră puţin câte puţin în moarte.

Zilele acestea un asistent medical vrâncean plecat în Anglia îmi spunea la telefon că a fost dat afară de la un spital pentru bătrâni, deoarece rudele celui decedat nu au fost înştiinţate la timp să se prezinte ca să-şi ia rămas bun!!!

Tot în Regatul Unit, dacă lucrezi pentru o firmă, comisionul dat intermediarului este jumătate din ce câştigi. Aborigenii sunt necruţători cu emigranţii pe linie de servicii, cerându-le uneori imposibilul.

La Terni, în Italia , o vrânceancă plecată ca învăţătoare, ne spunea că, deşi este de douăzeci de ani acolo, localnicii o consideră tot venetic şi-i caută nod în papură de fiecare dată când se iveşte prilejul.

Fenomenul emigrării nu preocupă nici psihologii, nici oamenii politici, fiind privit ca o binefacere pentru România.

Majoritatea emigranţilor pot fi numiţi metaforic” suflete moarte”. Cu fiecare zi, .sensibilitatea moştenită sau cultivată prin şcoală devine tot mai mult o amintire.

Încă nu e târziu să ne trezim şi să ne salvăm identitatea de români cu suflet frumos. Nici alte popoare europene nu trăiesc pe roze, dar au mare grijă de conservarea spiritului naţional între graniţe. Dacă nu vom face nimic, românii, nu numai că vor deveni” suflete moarte”, dar vor fi „condamnaţi fără umbră”, adică nişte vieţuitoare clasificate biologic, controlate electronic de la distanţă!