Primit pentru publicare: 10 ian.2016
Autor: Vasile LEFTER
Publicat: 10 ian.2016

TABLETA  ( de…VASILE  LEFTER)                      

Eminescu să ne judece !

    Suntem în Capricorn, zodia  celor inteligenţi, exigenţi, perfecţionişti. „Luceafărul” poeziei neamului românesc, ieşit la lumină acum 166 de ani, la 15 ianuarie1850, culege  însă şi de la Vărsător, zodia care începe cu 20 ianuarie, idealism, luciditate, vizionarism.
Anul acesta vreau să-l privesc pe Eminescu dintr-un unghi mai puţin oniric. Îl invoc pentru a ne trezi din marasmul unei vieţi plate, cu scandaluri şi nelinişti, cu nesiguranţă şi deznădejde.
   Românii sunt deja obişnuiţi să fie judecaţi de organe coercitive, pe drept sau pe nedrept, la comandă politică sau la comandă euro-dolar. Eminescu ne poate judeca din etern doar prin simpla reflecţie asupra atitudinii sale civice, transpusă de fapt şi în sentinţe lirice.
Unii au încercat să inculce ideea că Eminescu ar fi mai mare în jurnalistică decât în poezie. Exagerări!
Poetul este un fiu al veacului şi nu putea să rămână rece la toate câte se întâmplă. ”Glossa” prin  preceptele şi maximele topite în retorta satirei disimulează o intenţie : dezvăluirea adevărului amar din perspectiv unei conştiinţe superioare.
    Visătorul Eminescu nu poate trăi suspendat în univers. Lirismul profund este uneori străfulgerat de izbucniri pătimaşe, care ţin de o revoltă endemică faţă de tot ceea ce este mediocritate, minciună, sperjur, decădere morală.
    Poate că poemul ”Epigonii”este cel mai grăitor pentru a demonstra că poetul nu plutea doar în sferele celeste, ci avea mereu un ochi îndreptat spre Geea, atent la mecanica timpului social. Astfel, într-o scriere în care îşi ia un suprem adio de la înaintaşii paşoptişti, lunecă prin procedeul nelipsitei antiteze romantice în lumea prezentului nevrednic de trecutul plin de fapte măreţe. Se include în mod autoironic el însuşi printre epigoni, urmaşi nedemni ai unor înaintaşi iluştri, vrând parcă să revină la împăcarea cu sine: ”Lumea-i- cum este…şi ca dânsa suntem noi.” Această resemnare nu anulează sarcasmul degajat de versurile devenite sentinţe: ”Iară noi ? Noi, epigonii? Simţiri reci, harfe zdrobite,/ Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte…/patria noastră o frază…/ În noi totul e spoială…”

    Liricul Eminescu este un spirit cu toate valenţele geniului. Manuscrisele sale sunt mărturie a setei de cunoaştere, a expansiunii unei gândiri cosmice.
Notaţiile din manuscrise fac trimiteri la scrieri  filozofice, estetice, economice, juridice, istorice, lingvistice. Îşi pune întrebări privitoare la destinul omului în univers, progresul în societate, natura operei de artă etc. Aşa se explică şi consistenţa articolelor sale politice, în care descoperim cutume valabile fără excepţie şi astăzi.  Pare că lumea politică a rămas încremenită în timp.
Detractorii l-au taxat pentru aşa-zisul antiliberalism. Gazetarul Eminescu este de fapt împotriva liberalismului românesc din epocă, reprezentant al intereselor capitalului comercial şi cămătăresc. Aceasta avea drept consecinţă menţinerea României în situaţia de hinterland agrar al ţărilor industrializate. Evreii, grecii, germanii, în general străinii, nu-l deranjau prin apartenenţa la o altă naţiune. Judecata se face după „contribuţia pe care străinii o aduceau sau nu la progresul ţării”. Activitatea practică îl recomandă pe publicistul de la „Timpul” ca pe ” un luptător pentru progres şi idealurile naţionale ale poporului său”.

    Lecturile eminesciene din marii gânditori ai lumii constituie un suport solid pentru emiterea unor judecăţi de valoare. Ce pot reproşa politicienii de azi unei reflecţii ca aceasta? : “Arta de a guverna  =  arta de-a armoniza interesele claselor societăţii, şi aceasta pentru că tot ce este, este un rezultat al societăţii: limbă, spirit, învăţătură, avere, civilizaţie, putere. Lucrul principal este ca să fie un rezultat al societăţii numite naţie, şi nu a universului întreg “.

   Eminescu a fost şi rămâne contemporanul nostrum. Zicerile sale reflexive se potrivesc mănuşă cotidianului. Facem o repede ochire din dorinţa de a accepta că Eminescu are dreptul să ne judece:
”Ocupaţia Camerei ? Verzi şi uscate, vrute şi nevrute, poveşti scrise pe apă, proorociri despre lucruri trecute, cu-n cuvânt negustorie grea ca fulgul pe apă, iată zilnica ocupaţie a camerei  luni întregi…”

 În Timpul din 31 august 1878 : ”Poporul a pierdut de mult încrederea că lucrurile se pot schimba în bine şi, cu acel fatalism al naţiilor nefericite duce nepăsător greul unei vieţi fără bucurie şi fără tihnă “.

  Chiar dacă  mai marii zilei au declarat, în şfârşit, ziua naşterii lui Mihai Eminescu – Ziua Culturii Naţionale, încă suntem în faţa ”formelor fără fond”. Până la valorificarea tezaurului eminescian, mai e cale lungă, ca şi până  “La steaua care-a răsărit…”

În zi – aniversară, să pătrundem în subtilitatea unei reflecţii eminesciene:

“A nu munci  şi a nu avea – just!
A nu munci şi a avea – superb!
A munci ca mine şi a nu avea – deplorabil!
A munci şi a avea – just! “

    În loc de concluzie, în loc de dor de Eminescu :

“Domnul cel de pasăre măiastră,
Domnul cel de nemurirea noastră…
 De avem sau nu dreptate,
Eminescu să ne judece! “ (Grigore Vieru).

Invit cititorii revistei ”Luceafărul” să răsfoaiască o carte – tezaur: ”Mihai Eminescu, Fragmentarium”, ediţie după manuscrise, cu variante, note, addenda şi indici de Magdalena D. Vatamaniuc.