Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

TABLOUL DIN PIAȚĂ (DOAMNA DIN FOTOGRAFIE)

ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

Florin MESCA
Proză

 

TABLOUL DIN PIAȚĂ (DOAMNA DIN FOTOGRAFIE)

 

Să fi fost prin vara lui ’93… Sau, mai degrabă, a lui ’94… Nu știu dacă-i foarte importantă stabilirea cu exactitate a momentului. Cert este că eram detașat cu serviciul la Tulcea – eram directorul pe zonă al unei firme ce comercializa autovehicule noi și vechi sau cum s-ar spune mai blând, second hand. Director… cam mult spus, dar așa suna funcția. De fapt, făceam de toate: preluam comenzile de la cumpărători, aduceam autovehiculele de la Brăila (la volan, bineînțeles) și le asiguram în parcul auto, le prezentam apoi clienților, făceam actele, încasam banii și-i depuneam la bancă. Afacerea mergea bine când vindeam câte ceva și-mi scoteam banii pe-o săptămână. În rest… multe telefoane în și din toate direcțiile, pornit periodic motoarele mașinilor și multe drumuri între Brăila și Tulcea. Când cu un ARO, când cu un tractor nou-nouț, când cu vreo mașină de teren rusească propusă firmei de niște tipi dubioși, rakeții din Ucraina.

Era vară, era cald, aveam și timp liber, iar Tulcea, un frumos oraș dunărean impregnat de poezie, mă îndemna adeseori la lungi plimbări pe faleză. Singur, fără prieteni, hoinăream aparent apatic. Hoinăream și observam oamenii. În virtutea profesiei și a dragostei mele pentru fluviu, mă opream minute în șir admirând șalupele, bărcile și vapoarele trase la cheu. Gândul, poznaș, îmi fugea spre canalele pe care le străbătusem în lung și-n lat cândva, nu cu mult timp în urmă, pe vremea când lucram în Deltă – ce vremuri! În nări îmi pătrundea, ca un parfum neprețuit, mirosul familiar al apelor, populate de pești, în timp ce-i spionam pe pescarii rareori urmăriți de șansă și picați într-o stare de înșelătoare somnolență. Mai tresăreau la câte o zvâcnire închipuită a plutei sau la intervenția lipsită de decență a vreunui curios: Trage, trage? Al naibii, nu-ntreba nimeni: Dar o bere nu vrei să bei, amice? Ce-ar mai fi mers pe zăpușeala aia! Nu-i vorbă, mai zăcea câte o sticlă goală pe-alături. Dacă peștele nu pica, măcar…

Dacă prindeam vreo bancă liberă, mă așezam și mă lăsam purtat de gânduri până ce acestea… dispăreau complet. Meditam. Meditam… Știți cum îmi dădeam seama de starea de evadare din lumea înconjurătoare? Mă trezeau strigătele pescărușilor… Un strigăt ciudat au pescărușii ăștia, greu de transpus într-o interjecție, un fel de A gâtuit. Zâmbeam. Zâmbeam cu ochii închiși și mă simțeam bine. Și iar dispăreau gândurile. De multe ori mă prindea  apusul și mă întorceam la cameră pe jos, într-o benefică prelungire a stării de relaxare.

Dar povestea are un alt tâlc, la care vreau să ajung. Pentru că firma nu se angajase să-mi asigure decât casa, nu și masa, trebuia să mă ocup singur și de satisfacerea Nabhi-ului (chakra-centrul energetic din dreptul ombilicului, cea care se ocupă, printre altele, și de felul în care ne hrănim). N-aș spune că mă indispunea faptul în sine, căci efectuarea cumpărăturilor și înjghebarea unei mese cât de cât decente, îmi mai ocupa din multul timp avut la dispoziție și, în plus, îmi oferea posibilitatea de a cunoaște noi oameni, să mai schimb o vorbă cu țăranii din piețe – mă refer la cei autentici, care nu deveniseră, încă, negustori de tranzit.

Așadar, eram în piață. Mă uitam după ceva brânză, după ouă, roșii, ceapă, castraveți, salată, ridichi… chestii din astea, ca pentru o masă frugală de bărbat aflat în probe la „Master Chef”: eu concurent, tot eu consumator. Pe post de „Master Chef”… Nabhi-ul, după cum v-am mai spus. Dacă mai intram și în magazin și mai luam un lapte, un pachet de unt, o bucată de salam și-un pate, eram aranjat.

– O, ce roșii frumoase aveți – pot să aleg?

– Sigur că da, alegeți ce vă dorește inima!

Fain vânzătorul! Prietenos, nu arțăgos, cum te-ai fi putut aștepta de la un om ce a stat o zi întreagă la tarabă. Chiar m-a surprins amabilitatea lui. Altfel, o figură prea puțin îngrijită, ce nu ieșea din tipar: obosită, nebărbierită. Am ales trei roșii mari, românești, „inimă de bou”.

– Castraveții și ridichile tot ale dumneavoastră sunt?

– Nu, sunt ale lui Nae, colegul de-alături – și omul făcu un semn amical spre vecinul din dreapta sa.

– Da, sunt aici pentru dumneavoastră! – sări și acesta, bucuros de-o vânzare nouă și-și aranjă marfa în așa fel, încât să o pot vedea mai bine. Poftiți  și alegeți!

Doamne, de ce n-or fi toți târgoveții ca oamenii aceștia?! – n-am putut să nu mă minunez în sinea mea.

În timp ce roșiile mă așteptau deja frumos aranjate într-o pungă de hârtie iar eu mă căutam de bani, cel cu castraveții rupse dintr-un ziar la modă pagina din mijloc și se pregătea să-mi împacheteze marfa aleasă. Nu m-a deranjat ambalajul ce mi se pregătea dar, probabil dintr-o curiozitate ce mă caracteriza pe-atunci, am cercetat dintr-o privire pozele colorate și… am rămas interzis! Aproape că i-am smuls omului jurnalul din mână:

– Domnule, de unde aveți ziarul ăsta? – lansai o întrebare infantilă.

– De pe-aici – îmi răspunse omul, simplu și căutându-mi privirea, întrebător. De unde-o mai fi apărut și ciudatul ăsta? – e posibil să se fi-ntrebat în sinea lui.

– Domnule, vă rog, nu vă supărați, dar nu puteți să-mpachetați castraveții în ziarul acesta!

– De ce?!

Păream din ce în ce mai ciudat.

– Ce-are, nene, ziarul ăla, ce nu vă place la el? – și vânzătorul de roșii mi-l luă din mână pentru propria-i cercetare.

Ei, de-abia acum începe povestea ce voi a spune, de-abia de-acum urma surpriza cea mare pentru mine. Căci omul continuă, pe un ton din care nu lipsea respectul:

– Măi, nene, păi eu pe doamna aceasta din poză o știu, am fost cu ea în avion când m-am întors din Italia!

– Pe cine, Gică, ce doamnă știi tu?! – fu rândul celui cu castraveții să facă ochii mari.

– Da, Nae, am stat foarte aproape de dânsa în avion – era înconjurată de flori! Flori peste tot! Nu-nțelegeam ce spunea, dar avea o voce așa de plăcută, ca a mamei când eram mic! Amabilă cu toată lumea, amabilă cu stewardesele… vorbea frumos cu cei din jur și zâmbea, zâmbea tot timpul – ce doamnă!…

Evocând momentul, omul căzu pe gânduri – gânduri plăcute, cu siguranță, căci un zâmbet îi înflori pe figură.

– Și? Mai apoi? – vru să afle mai multe prietenul său.

– Ce să fie mai apoi? Mai apoi, când am coborât la Otopeni… a întâmpinat-o o mulțime entuziastă de oameni, toți, cântând și cu brațele încărcate de flori!

– Dar ce, măi, era vreo vedetă de cinema? – încercă Nae o ironie.

– Nu știu, măi, vedetă-nevedetă dar, așa cum am văzut-o eu atunci, parcă era o zână din cărțile de povești ale copilăriei. O zână și îngerașii ei. Dac-aș mai întâlni-o vreodată…

Tăcu. Tăcu și colegul său. Eu, prudent, recuperai foaia de ziar, cu acceptul tacit al deținătorului, am netezit-i și am împăturit-o, grijuliu.

– Dar mata o cunoști pe doamna aceasta? – vru vânzătorul de roșii să-și completeze cunoștințele.

– Da, cred că O cunosc destul de bine… – îmi începui, încurcat, răspunsul, nu tocmai convins că pot da prea multe detalii. Doar că vânzătorul de roșii românești nu renunță deloc la dorința sa de cunoaștere:

– Cine este, domnule?! – întrebă, de-a dreptul, omul, din ce în ce mai contrariat.

– Este Shri Mataji Nirmala Devi, Maestrul meu spiritual – și le arătai celor doi insigna ce o purtam la piept. Shri Mataji este o mare personalitate, cunoscută în întreaga lume, un om de o aleasă bunătate și cultură.

Consideram că le dădusem  suficiente informații, dar… mă-nșelam.

– Și de ce are punctul acela în frunte? Este cumva indiancă?

– Da, este de naționalitate indiană și a străbătut întreaga lume pentru a-și promova învățătura.

– Ce învățătură?

Cei doi vânzători uitaseră complet de obiectul muncii lor și, cu un respect nedisimulat, caracteristic oamenilor simpli și inocenți, puneau, asemenea copiilor, întrebări și așteptau răspunsuri.

– În doar două cuvinte: Sahaja Yoga.

– Sa… Saha… Yoga?! Nu cumva o fi de-aia cu fetele despuiate? – sări unul de-alături, chicotind, martor mut până atunci al discuției noastre.

– Nu, nu! – mă grăbii să anulez orice percepție greșită. Ceea ce fac ăia este orice, dar numai Yoga, nu!

Eram familiarizat cu mulțimea de afișe ce reprezentau profilul unei fete despuiate și aflate în poziție de lotus. Afișele cu pricina promiteau nu știu ce evoluție, în nu știu câte etape… În fapt, fotografia provoca mai mult imaginația bărbatului dornic de aventuri, decât să trezească dorința de evoluție spirituală. Mi-am dat seama de acest lucru pentru că… și eu eram… bărbat. Am continuat, mai convingător:

– Nu, în Sahaja Yoga învățați să vă cunoașteți propriul corp. Atât corpul fizic cât și cel… energetic.

Pauză. Oamenii ascultau.

– Lucrând pe corpul energetic, vă asigurați starea de sănătate a corpului fizic și apoi… prin trezirea energiei secrete numite Kundalini…

Făcui o nouă pauză pentru a-i observa: era asigurată empatia, rezonam cu oamenii sau vorbeam în gol? Oamenii erau ochi și urechi – nu, nu-mi pierdeam timpul.

– … intrați în meditație.

Am tăcut. Eram încurcat. Nu-mi dădeam seama câtă informație puteam da în mijlocul pieței unui auditoriu format din trei vânzători de legume, dintre care unul O întâlnise pe Shri Mataji. Câtă informație puteam da și cât puteau ei pricepe în acel moment. M-au ajutat noii mei prieteni.

– Și mata, treburile astea le-ai învățat de la doamna din fotografie? – se arătă interesat, în continuare, cel cu roșiile.

– Da, chiar de la Dânsa.

Am fost, în mod intenționat, succint în răspuns. Consideram că le spusesem destul. Mai departe… trebuiau ei înșiși să decidă ce vor.

– Domnule, nu te supăra, m-ai răscolit complet de când cu poza asta. Doamna m-a fermecat! Spune-mi, te rog, dacă mata ai cunoscut-o, cum aș putea s-o mai întâlnesc și eu o dată? Măcar o dată! Aș vrea să-i sărut mâna și… să-i ofer câteva roșii din astea bune, de-ale noastre, românești, „inimă de bou”!

M-au topit complet bunătatea și inocența omului. Un om a cărui față radia, în pofida bărbii negre și neîngrijite. Un om simplu care voia, în semn de respect, să-I sărute mâna lui Shri Mataji și să-I ofere câteva roșii „inimă de bou”, ofranda sa. Din fericire, aveam răspunsul pregătit pentru cererea ce, trebuie să recunosc, o așteptam.

– Uitați, am o propunere pentru dumneavoastră. În cel mult o săptămână, aici, în Tulcea, o să aibă loc un program public în care va fi prezentată metoda Sahaja Yoga. Intrarea este liberă!

– Și o să vină și doamna Shri… doamna din fotografie? – întrebară, aproape la unison, cei trei.

– Nu, anul ăsta a fost – și le arătai foaia de ziar din mâna mea. Dar, din câte știu eu, la anul va reveni, mai mult ca sigur.

– Păi, în cazul ăsta… – făcu cel cu roșiile, dezamăgit.

– … în cazul ăsta, vă sfătuiesc să veniți deocamdată la programele publice, aflați ce-i cu Sahaja Yoga și la anul vă veți întâlni și cu…

– … cu doamna din fotografie?

– Da, cu doamna din fotografie.

Am zâmbit. Puteam spune, fără a greși, că cei trei O rebotezaseră pe Shri Mataji. Pentru ei era Doamna din Fotografie. Așa li s-a apropiat lor de suflet.

Tabloul acesta, demn de talentul unui pictor impresionist, mi-a rămas întipărit pentru totdeauna în memorie: piața de legume și fructe din Tulcea; roșii, castraveți, salate, ridichi și tot felul de fructe pe tejghele; trei vânzători de legume: Gică, Nae și-ncă unul, oameni frumoși, alecați asupra unui ziar magic și un cumpărător apărut cine știe de unde, care le vorbește despre Shri Mataji (Doamna din Fotografie) și Sahaja Yoga.

Din păcate, programul de inițiere în Sahaja Yoga pe care-l pornisem și pentru care antamasem sala de spectacole a Casei de Cultură, nu s-a mai ținut. Din motive ce nu au ținut de mine sau de organizare, programul a fost amânat pentru o perioadă nedefinită. S-a revenit asupra proiectului după un an sau doi și a fost un succes.

I-am căutat pe prietenii mei din piață de mai multe ori, dar nu i-am mai întâlnit. De parcă n-ar fi fost reali! Dar din care realitate or fi apărut ei? Doar pagina de ziar, martor de netăgăduit, pătată și boțită, așa cum mi-o dăruiseră, rămăsese o dovadă palpabilă a lumii fizice în care mă aflasem, atunci!

Acasă am citit în liniște și articolul cu pricina. Fusese scris de către o jurnalistă dornică de wow și care nu înțelesese nimic din eveniment, din moment ce se oprise cu explicațiile, în mod tendențios, asupra unei poze ce înfățișa mulțimea  de pantofi de la intrare. Trucuri bune, pentru un ziar de scandal. Dacă ar fi fost isteață, ar fi intrat în joc, s-ar fi descălțat la rându-i, ar fi intrat și-ar fi ascultat cu atenție prezentarea metodei Sahaja Yoga. Abia atunci ar fi obținut material de-un articol bun! Așa… s-a oprit la intrare.

Ploiești, 27 ianuarie 2018



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 40 de abonați

1 comentariu la acestă însemnare

  1. Luminita Pirvu spune:

    Mi-a mers la inima ! Am vizualizat de parca eram cu tine, acolo, in piata; si chiar m-am uitat cu drag la bucata de ziar cu poza lui Shri Mataji, am fost martora la discutia cu cei doi, trei oameni. Perfect real, in timp si spatiu !
    Multumesc !

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5