Revista Luceafărul: Anul XII, Nr. 3 (135), Martie 2020
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Tăceri, suferință, ruine. Și versuri amare, amare…

Primit pentru publicare: 29 Martie 2020
Autor: D.M. GAFTONEANU, redactor al Revistei Luceafărul
Publicat: 29 Martie  2020
© D. M. Gaftoneanu, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

Tăceri, suferință, ruine. Și versuri amare, amare…

Motto: ,,Natura este o liră uriașă la care cântă poetul.” (Victor Hugo)

 …Dramatic, teribil crescendo
cu zile mai negre, mai negre
și nopți tot mai albe, mai albe,
îmi spun resemnat, gânditor și apatic,
o stană de piatră confuză,
privind timorat prin  fereastra închisă-
i-aceeași, de mult neschimbată,
vorbesc de fereastra cu storuri albastre,
și strada-i aceeași, așa cum o știu,
minunea superbă  cu straturi de flori,
e strada cu rondul  central,
odată viu freamăt în clocot,
pustie-pustie-i acum,
și nimeni nu trece,
de ore, de zile, de luni,
urmează și ani, cine știe,
adie o șoaptă cu tâlc,
deși pe aproape nu-i nimeni,
doar timpul topit și fluid ca un gel
se scurge alene-alene,
se-ntinde elastic, mai mult, tot mai mult,
mai mult ca oricând,
de unde spre unde, nu știm,
nimic nu se schimbă, nimic, chiar nimic,
iar zilele-s toate la fel,
duminică-i joi,
o sâmbătă-i miercuri,
o vineri e luni,
iar marțea, hmm, marțea…
e ștearsă probabil de tot,
de nume, ce pot să mai spun,
sunt semne bizare pe foi cu statistici,
baloane mărunte de spumă
ce tainic se sparg fără vreme,
e clar, lămurit pentru toți
că suntem pierduți în derivă pe pluta Pământ,
un Loc-al-Durerii-Cumplite,
era Înainte-Sublim-Paradisul aici,
se vede aceasta sub borna
cu După-de-Azi,
în care, tiran invizibil,
Mai-Mult-ca-Incertul așteaptă
un Capăt-Posibil-Refugiu ce-i încă departe,
departe de tot,
în toate, ,,Nu-i voie, PERICOL!” conduce despotic
pe margini de haos, du-ra ne-ce-ssi-ta le-ge,
de jur împrejur citești pe figuri
Durerea, Nevoia, Tristețea
ce primăvară,
ce soare, ce fluturi, ce iarbă, ce muguri, ce păsări,
nu-mi spuneți, prieteni, din astea,
de unde trezire la viață
când Teama-de-Moarte cosește în cercuri,
mai largi, și mai largi,  și mai largi,
se zguduie lumea de știri,
psihoze-alarme, sinistre sirene,
auzi peste tot doar lugubre povești,
rănită, Natura trădată lovește în oameni,
din ochi  se aruncă priviri cu îndemnuri:
la luptă, la luptă, la luptă
și stai camuflat în tranșee,
vaccinuri sau leacuri, nici vorbă,
de unde o Stea-a-Speranței-Miracol,
salvează-te singur, cum poți,
fă-ți munți uriași de provizii,
mai multe, mai multe provizii adună,
suntem în război cu dușmani invizibili,
obsesii-depresii cu lacomi  ,,covizi”-
îi duc printre solzi și pe aripi
ciudați pangolini și stafii-lilieci,
străjeri de coșmar la răscruce de drumuri,
ce seceră rânduri… și rânduri… și rânduri,
nimic nu se mișcă,
orbita planetei i-un punct,
da, punct, ce vă miră,
un punct nemișcat… și atât,
iar gându-mi îngheață inert,
Apus-Orizontul se-mbracă în roșu aprins,
coboară-nserarea în valuri pe stradă,
tăcere prelungă, profundă, sublimă,
discret întreruptă… Prieten-pe-Viață, Pianul,
în noapte curg șiruri de note funebre…
și-n aer se simte… (ce tragic, ce tragic!)…
cum plâng fără lacrimi, bătrânii!

 În memoriam!
Câteva rânduri modeste pe post de recviem… O, tempora! Până foarte de curând au făcut parte din cercul celor apropiați, al celor cu care obișnuiam o strângere de mână și cu care ne uram amical o zi bună. Au trecut cu discreție și cu seninătate la scurtă vreme unul de celălalt la veșnica odihnă din eterna lume a umbrelor și nu au mai prins dezastrul pandemic prin care trece întreaga omenire astăzi.
La ultima discuție, cu cartea mea în mână, dl Miluță Jâjâie îmi spunea că se bucură sincer pentru mine și că, dacă s-ar mai întoarce perioada în care a fost director la Memorial, mi-ar fi sprijinit cu drag căutările prin arhive. Florentin Florescu, pe care îl țin minte din vremurile lui bune, avea întotdeauna un zâmbet optimist/încurajator și o vorbă de spirit de bună calitate.
D-l profesor Cicerone Cojocaru, pictorul, om de cultură amabil și cu o profundă conștiință religioasă, mi-a relatat o mulțime de amănunte interesante despre oamenii și locurile satului meu natal, acolo unde a fost odinioară cadru didactic. Grea pierdere pentru cercetările mele, a plecat subit înainte de a apucă să ne mai întâlnim și să reluăm firul povestirilor. În memoria noastră, doar amintirile frumoase, pentru care le mulțumim, vor rămâne de-a pururea în urmă lor… Odihnească-se în pace, fie-le țărâna ușoară!