*O serie de interviuri dedicată tinerilor care activează în domeniul cultural românesc, cu rol în formarea și mai tinerelor generații și în modelarea societății viitorului.
 “Uneori ilustrația însăși îți spune ce să faci mai departe…”
Interviu de Cosmina Marcela OLTEAN
Imagini, Anca Apostol

Anca Apostol, o tânără ilustratoare din Iași, are darul de a transforma poveștile în imagini care vibrează de culoare, sensibilitate și sinceritate. Lucrările ei captivează privirea și ating o coardă profundă, adresându-se direct copilului din noi. Prin fiecare ilustrație, transmite emoții autentice – de tandrețe, prietenie și bucuria simplă a conexiunii umane. Este modul ei de a da lumii un strop de lumină, frumusețe și speranță. 

Ultima carte la care a lucrat e una specială din mai multe puncte de vedere și vom descoperi imediat de ce spun asta sau e de ajuns doar să privim imaginile cu care ilustrăm interviul. „Cei doi care au furat Luna” a apărut recent la Editura Lemniscate, într-o ediție nu doar ilustrată, dar și repovestită de Anca. E o poveste clasică, tradusă, ilustrată minuțios și oferită în premieră publicului din România. Ne spune Anca mai multe. Cartea se poate vedea și comanda online [https://lemniscate.ro/product/cei-doi-care-au-furat-luna-kornel-makuszynski/]. 

Cosmina M Oltean: Noi am crescut cu cărți ilustrate, iar asta a fost una dintre cele mai mari bucurii ale copilăriei. Ele jucau și joacă un rol esențial în conturarea simțului estetic și nu numai. În cazul nostru și al altora, treaba asta a avut un ecou. Cu ani în urmă, copiii nu interacționau cu ecrane și nu se întâlneau cu diverse tipuri de imagini desenate digital sau generate cu AI.
Azi pentru că suntem supuși, mai ales copiii, la imagini de calitate diferită și realizate în medii foarte diferite, o carte cum este cea ilustrată de tine vine ca o lecție vizuală, ceva foarte diferit față de ceea ce văd de zi cu zi. Cum ne putem raporta azi la cartea ilustrată? De ce crezi că este importantă?
Anca Apostol: Cartea ilustrată e importantă fiindcă ea va rămâne, în planul fizic, în casele noastre, indiferent dacă funcționează curentul electric sau nu. Ea așteaptă un moment de liniște, să poată vorbi puțin unui copil curios care o deschide. Liniștea aceasta e cel mai mare dar pe care-l pot face părinții copiilor lor și, probabil, singurul mod de a păstra legătura cu vechiul obicei de a citi, sau măcar de a privi ilustrații. Atunci cărțile și natura încep să-i vorbească celui mic, el învață să și asculte, plin de uimire. Având parte de o astfel de liniște la o vârstă fragedă, el va gândi mai sănătos în situații de haos, în viitor. Ecranele nu pot oferi aceeași experiență vie.

Cosmina: Cum a început acest proiect de carte?
Anca: Proiectul a început când m-a contactat un prieten din Canada care lucra la traducerea volumului original din limba polonă, în engleză. M-a întrebat dacă aș vrea să îl ilustrez. Am acceptat cu entuziasm. Mi-a plăcut povestea. După ce cartea a fost finalizată, nu a putut fi însă publicată în Canada, ceea ce m-a decepționat. Lucrasem cu un avânt copilăresc, plin de speranțe, la acest proiect. Editorii își doreau însă o versiune mai scurtă. Iar în România, cu atât mai puține șanse ar fi avut un roman lung în limba engleză să ajungă la lumină. Așadar, m-am decis să îl rescriu, într-o variantă mai concisă.

Cosmina: Cât timp ți-a luat să lucrezi la ilustrații și cum a evoluat viziunea ta pe parcurs?
Anca: Fiecare ilustrație a avut nevoie de cel puțin două-trei săptămâni de lucru, cele duble chiar și de câte o lună. Îmi amintesc că lucram cu mult entuziasm. Nu mai exista nimic în jur. Și foarte interesant, nu am trecut prin crize de inspirație. A fost însă destul de greu din punct de vedere tehnic. Avansam încet, fiindcă simțeam nevoia să adaug multe detalii la fiecare imagine. La sfârșitul zilei, nu mai vedeam bine la distanță. Atunci am început să am niște probleme cu vederea.

Cosmina: Te-ai implicat și în partea narativă a cărții, a traducerii?
Anca: Am încercat să redau cât mai fidel spiritul cărții originale, pe cât a permis necesitatea prescurtării. Nu a fost nevoie de schimbări. Cartea, scrisă cu mult talent, este una dintre puținele povești unde am simțit că aud vocea naratorului, o voce blândă, visătoare și caldă.

Cosmina: Care este mesajul principal al cărții și cum ai încercat să-l transmiți prin imagini?
Anca: Doi gemeni energici, săraci lipiți pământului și imposibil de stăpânit, fac ravagii în jur. Fug de acasă, pornind într-o călătorie spre țara unde nu muncește nimeni. Iată însă că, pe parcurs, peripețiile și necazurile îi lovesc atât de tare, încât își dau seama că lucrurile stau puțin diferit de cum au crezut. Toată călătoria se transformă într-o oglindă în care ei se privesc și toată energia lor se mută spre scopuri mai înalte. Mai multe va descoperi cel care citește povestea.

În ce privește imaginile, am încercat să transmit sentimentul pe care îl trezea textul – un sentiment asemănător momentului când mănânci o prăjitură!

Cosmina: Ai o ilustrație preferată din carte? Ne poți dezvălui povestea din spatele ei?
Anca: Cred că ilustrația mea preferată este penultima, unde vedem ceata de tâlhari adunată în jurul focului. M-a amuzat mereu partea aceasta. Băieții fuseseră capturați de o bandă, care în acel moment avea ,,ședință de lucru”. Căpitanul făcea prezența, dar unul dintre membri nu era de găsit. În cele din urmă, în râsetele tuturor, apare și întârziatul, un somnoros care nu auzise chemarea căpitanului.

Cosmina: Ce tehnici și materiale ai folosit?
Anca: Am folosit acuarelă și hârtie fără textură. Începeam cu tușe mari, cu o pensulă groasă, aplicând multe straturi diafane, suprapuse. Apoi, cu pensule din ce în ce mai mici, am adăugat, încet, detalii, într-o tehnică pointilistă, care m-a ajutat să am control asupra acuarelei. Acuarela este suficient de fină pentru suprapunerile de care aveam nevoie, dar nu e ușor de controlat. Așa că la partea de detaliu, am folosit pensule cu vârf subțire, cu o cantitate foarte mică de apă.

Cosmina: În ce fel diferă această carte de alte proiecte la care ai lucrat?
Anca: Diferă prin minuțiozitate (ilustrațiile au avut nevoie de mai bine de un an de lucru), care probabil nu se va mai repeta în alte proiecte, din motive de sănătate. Poate că diferă un pic și prin stil. Perioada când le-am făcut a fost foarte frumoasă. Cred că asta răzbate și din acele imagini.

Cosmina: Ce ai învățat din acest proces de lucru?
Anca: Am învățat să am mintea deschisă la schimbări de tehnică. Poate și să am încredere în proces, uneori ilustrația însăși îți spune ce să faci mai departe. Nu iese întotdeauna cum îți propui, uneori iese cum ar trebui să fie.

Cosmina: Ai avut ocazia să vezi reacția copiilor sau a cititorilor la ilustrațiile tale?
Anca: Am văzut reacții ale părinților, sau în general ale adulților, care le-au primit cu bucurie. Nu cred că am văzut vreodată reacții ale copiilor, din păcate. Așa s-a nimerit. Cu toate astea, pentru ei sunt realizate, în primul rând. Contează ca ei să le vadă, indiferent de reacție. Atunci o să știu că n-am trăit degeaba 🙂 .