Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 12 (132), Decembrie 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

ȚARA MEA

Primit pentru publicare: 02 Dec. 2019
Autor: Ciprian ANTOCHE
Publicat: 02 Dec. 2019
Republicat: 01 Dec. 2019
© Ciprian Antoche, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

ȚARA MEA

Ce țară-i mai destulă precum a noastră este
Cu munți semeți și falnici ce-s sprijiniți de cer?
Păduri de conifere îmbracă cu-a lor zestre
Chiar piscul cel mai dosnic și cel mai efemer.

Cu mare plină-n spumă ce pântec ne hrănește
Purtând corăbii pline spre alte depărtări,
Din tot popor de ape ce lumea zămislește
E marea cea mai mândră din alte zeci de mări!

A noastre dealuri pline sunt hrană și prisos
Cu vii, livezi, fânețuri și turme ce le pasc,
Ai noștri oameni pașnici cu sufletul frumos
Niciunde-n lumea largă, nicicând nu se mai nasc!

Prin văile adânce curge șiroi de viață
Mănunchi de apă dulce ce tot s-a împletit,
Curg apele spre mare și pân să-ajungă-ngheață
Atât de lunge-s toate, sunt râuri ce-am urzit.

Bulboanele și lacuri tronează-n lung de țară
Cu ape doctorite în sânul de pământ,
Saline ce-s ocnite își scot zestrea afară
Cine le știe număr în vechi așezământ?

Câmpii își coc la soare avutul pentru gură
Hrănind al nostru neam cu-a lumii sănătate,
Izvoare își plâng trupul cu apa cea mai pură
Printre gorunii țării, stindarzi de castitate.

Și drumuri șerpuite ascunse-n colb de vară
Țesute șad semețe pe-ntinsul larg cernut,
Să fie oare-n lume o mai frumoasă țară
Din toatele ce-n vremuri noi oameni am avut?

În sânul gliei mamă sunt bogății și viață
Ce putrezesc de vreme și de al nost respect,
Căci patria e suflet ce pe români răsfață
Doar cu nectarul dulce al omului corect.

Chiar ploaia-i numai har și holdele-s preasfinte
Umplând hambarul vieții cu destulatul trai,
De toate-s numai cântec și doine de aminte
Atunci nu-i țara noastră a lumii mândru Rai?

Plâng viile siropuri, nectar de traiuri bune
Ce limpezesc românii și tulbură dușman,
Nu-s dealuri fără viță, nici clopote să sune
Să nu străbată toaca ecou de vânt în lan.

Miroase țara-a pârguri, miroase-a demnitate
Ce-i un blazon de neamuri trecute-n vremi de rouă,
Eroii dorm în glie sub lan de flori udate
Preamulțumiți de țara ce ne-au lăsat-o nouă.

Albastru, galben, roșu, un tricolor urzit
Ne tot strămută patimi în timpul cel cu voie,
Ne ducem traiul simplu în iz de fân cosit
Străjind respect de glie când țara-i sub nevoie.

N-om sta cu mâna-n piepturi când țara ne-o va cere
Să-i apărăm frumosul de vrea dușman să plie,
Ne-om apăra cu viața divina noast avere
Ce nu-i în saci de galbeni, ci în natură vie.

Dintre popoare multe și națiuni sorginte
Nu-i țară mai frumoasă din toate câte sunt,
Nicicând nu s-o mai naște o nație aminte
Ce își respectă viața pe-acest străbun pământ!

Mergând prin țări depărturi, mi-i întrebat năduhul:
De unde-mi trag eu felul de-am sufletul în zare?
Nu voi a spune lumii că mi-s ROMÂN cu duhul
Să nu se iște râcă… crezând că mă dau mare!