Profesor Paviliuc Daniela-Simona
Liceul Tehnologic Bucecea                                                                                                                                  

 Teme și motive biblice în Epopeea lui Ghilgameș (Studiu)

      Epopeea lui Ghilgameș este considerată prima scriere importantă a omenirii, mai veche decât Iliada și Odiseea, chiar decât Biblia. Prin vigoarea și autenticitatea eternului omenesc pe care-l oglindește, ea este, pe drept cuvânt, una dintre primele capodopere ale literaturii universale.

      Acest poem epic din Mesopotamia antică, aparținând culturii sumero-babiloniene, ale cărui izvoare se pierd în negura celui de-al treilea mileniu î. Hr., s-a păstrat, lacunar, pe 12 tăblițe de lut, în faimoasa bibliotecă a regelui asirian Assurbanipal, la Ninive.

      Amestec de întâmplări deosebite, de multe ori dramatice, cu profunde învățături morale, epopeea îl înfățișează pe ,,cel dintâi erou tragic al tuturor timpurilor’’ (Al. Dima): Ghilgameș, regele unei înfloritoare cetăți, care pleacă în căutarea nemuririi. Ideea care guvernează această operă este nemulțumirea disperată a individului în fața destinului său ca  ființă muritoare. Născută din eterna frământare a omului stăpânit de teama morții, dornic de a-și desluși înspăimântătoarea taină și de a găsi un mijloc să o biruie, acțiunea epopeii nu reușește să fie, până la urmă, decât o teribilă dovadă a zădărniciei acestei căutări.

       Epopeea lui Ghilgameș este o istorie a devenirii umane, o ,,parabolă despre sensul și limitele vieții’’ (Doina Ruști), personajul eponim evoluând ,,de la devenirea eroică, la cea spirituală’’. Regele din Uruk parcurge un drum al transformării, începând cu întâlnirea și confruntarea  cu Enkidu, prilej de a conștientiza priceperea celuilalt, care-i va deveni apoi prieten neprețuit, continuând cu înfruntarea divinității, durerea pierderii, frica de propriul sfârșit, marea călătorie inițiatică și sfârșind cu drama neputinței de a învinge efemerul. ,,Ghilgameș pare  a fi o străveche variantă a lui Faust care, înainte de a muri, devine filantrop pentru a scăpa de Mefistofel’’- spunea Ioan Petru Culianu.

      Textul este important nu numai pentru evoluția literaturii, ci și ca document istoric deoarece furnizează informații despre particularitățile regimului despotic de tip oriental, despre mituri și ritualuri arhaice, despre unele versiuni primare ale unor teme și motive din religia iudaică, precum și informații referitoare la fapte de civilizație din societatea primitivă. Textul conservă imaginea timpului istoric când se face trecerea de la epoca bronzului, la sclavagismul propriu-zis. Al. Dima afirma: ,,Cele dintâi ecouri vor răsuna în Biblia ebraică și se explică prin influența pe care au exercitat-o sumerienii asupra canaaniților,  precursorii evreilor în Palestina’’.

        Rege al Urukului, născut din legătura divinului cu umanul, Ghilgameș își conduce cetatea în mod tiranic, abuziv, fiind în același timp un erou civilizator, pentru că el construiește temple, palate, canale de irigații, fortificații militare. Lui, zeii îi opun un alt titan, pe sălbaticul Enkidu, care să atragă asupra sa și apoi să direcționeze în sens pozitiv forțele supraumane ale lui Ghilgameș. Ca ipostază a forțelor naturii, Enkidu este supus actului civilizator iar trecerea de la starea de animalitate la cea de umanitate se realizează prin intervenția unei femei, ea însăși preoteasă a zeiței Iștar, zeița fecundității, fertilității, iubirii, rodniciei. Apare, astfel, motivul curtezanei, întruchipare a eternului feminin, care farmecă și umanizează pornirile sălbatice ale bărbatului: ,,El îți va încredința o curtezană; ia-o cu tine în pustiu,/ și ea îl va birui mai degrabă decât omul cel mai puternic’’(Epopeea lui Ghilgameș). Acest motiv literar al curtezanei apare frecvent și în Biblie, cea mai renumită fiind Maria Magdalena.

      Enkidu nu este o ființă omenească, ci o făptură creată de zei. Plămădit din lut, el capătă viață din răsuflarea zeiței Aruru: ,,Aruru își spălă mâinile, frământă lutul, scuipă peste el/ și așa îl făuri, acolo în pustiu, pe Enkidu, războinicul’’ (Epopeea lui Ghilgameș). Apare, astfel, tema creației biblice a primilor oameni, la fel fiind creat și Adam, în cea de-a șasea zi a facerii lumii, în Vechiul Testament. Enkidu este un alt Adam iar curtezana lui este o altă Evă care îl inițiază, îl îndeamnă la păcat, la păcatul cunoașterii.

       Asimilat condiției și civilizației umane, Enkidu devine prietenul, partenerul și chiar un ,,alter ego’’ al lui Ghilgameș. Cei doi vor părăsi Urukul în căutarea aventurii și pentru a-și dovedi valoarea excepțională. Ei pătrund în înfricoșătoarea Pădure a Cedrilor și-l omoară pe Humbaba, iar când zeița Iștar, jignită, va stârni împotriva lor Taurul Ceresc, îl vor ucide și pe acesta. Înfruntarea divinității se pedepsește cu moartea iar cel care va muri este Enkidu. Moartea prietenului îi provoacă suferință, dar își amintește regelui Urukului că, totuși, este muritor iar această revelație îl înfricoșează și îl transformă radical: ,,Muri-voi oare și eu? Oare nu mă așteaptă aceeași soartă ca și pe Enkidu?/ Spaima mi s-a cuibărit în inimă’’ (Epopeea lui Ghilgameș).

      El pornește în căutarea nemuririi iar această călătorie inițiatică este ,,o metaforă a vieții’’ (Doina Ruști). Tema călătoriei apare și în Biblie, în momentul în care poporul sfânt(iudeu) pleacă în căutarea Țării Făgăduinței. Este prezent în această epopee și un ritual legat de copacul alegoric, de copacul vieții (poate un alt copac cu fructe interzise, ca cel din Raiul biblic), în care s-au cuibărit ,,pasărea furtunii’’, așezată în vârf, cucuveaua morții, Lilla și șarpele: ,,Printre rădăcinile sale, șarpele care n-are astâmpăr/ își făcuse culcuș’’ (Epopeea lui Ghilgameș). Și tot un șarpe îi fură lui Ghilgameș ,,buruiana’’ culeasă de pe fundul mării, la îndemnul lui Uta-napiștim: ,,dar dacă vei apuca această buruiană, vei dobândi nemurire./ […] când un șarpe, adulmecând mireasma buruienii,/ pe ascuns, apucă buruiana și pe dată-și aruncă solzii cei vechi‘’ (Epopeea lui Ghilgameș). Al. Dima afirma: ,,Șarpele, simbol al perfidiei, se strecoară și-i fură ultima nădejde de a învinge moartea’’(Epopeea lui Ghilgameș). Și, oare, nu tot un șarpe le ,,fură’’ primilor oameni, Adam și Eva, dreptul la nemurire în Grădina Raiului?

     Cea  mai importantă temă biblică prezentă în această epopee este cea a potopului. Descoperirea celei de-a unsprezecea tablete a epopeii a dat în vileag un fapt extrem de interesant și anume că potopul biblic nu este o creație ebraică, ci acest mit era prezent și în cultura sumeriană. Când Ghilgameș îl întreabă pe Uta-napiștim, ,,adevăratul Noe babilonian’’ (Al. Dima), care este motivul vieții sale veșnice, acesta îi răspunde povestindu-i potopul: ,,Șase zile și șapte nopți,/ a bătut vântul, potopul vijelios a culcat totul la pământ’’ (Epopeea lui Ghilgameș). Asemănările cu potopul biblic sunt izbitoare: Uta-napiștim, om cu teama zeilor, este vestit mai dinainte de venirea potopului; același lucru se petrece și cu Noe, credinciosul lui Iahve din documentul iahvist; în ambele texte corabia e smolită pe dinăuntru și pe dinafară cu catran; porumbelul și corbul  apar în ambele texte etc. Mircea Eliade spunea: ,,Că legenda lui Noe […] seamănă mult cu cea a lui Uta-napiștim, e lucru vădit. […] Atât evreii cât și chaldeenii au moștenit legenda dintr-un vechi izvor semit. Ambele popoare au modificat-o ulterior conform evoluției lor  religioase. Acest izvor comun semit ar fi și el împrumutat de la tradițiile mai vechi sumeriene’’.

      La capătul drumului, istovit, Ghilgameș va afla de la străbunul supraviețuitor al potopului că efortul său a fost în zadar, fiindcă nimănui nu-i va mai fi dat să capete nemurirea. Se întoarce în Uruk să îmbătrânească și să moară, așa cum cere legea tuturor muritorilor.

     Epopeea lui Ghilgameș conține o simbolistică puternică, poate fi interpretată pe mai multe niveluri (condiția umană, moarte și nemurire, devenire și maturizare etc.), numeroase teme și motive apărute aici pentru prima oară au fost reluate de-a lungul veacurilor în scrieri religioase sau literare, a devenit sursă de inspirație și pentru muzicieni  dar, în esența ei,  ,,întreaga poveste a eroului babilonian simbolizează trecerea prin viață și coborârea în moarte sub apăsătoarea povară a efemerității’’(Doina Ruști).

Bibliografie:
Dima, Al., Cuvânt înainte la Epopeea lui Ghilgameș, Editura Mondero, București, 1998;
Eliade, Mircea, Morfologia religiilor, cap. Mitul potopului, Editura Jurnalul literar, 1993;
Mitru, Alexandru, Din marile legende ale lumii, Ed. VOX, București, 1998;
Papu, Edgar, Excurs prin literatura lumii, Ed. Eminescu, București, 1990;
Ruști, Doina, Enciclopedia culturii umaniste, Ed. Paralela.