Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Ana Blandiana: „Europa pierde văzând cu ochii…pentru că nu are credință”

Primit pentru publicare: 29 aprilie 2016
Pentru conformitate, Ion N. Oprea

Ana Blandiana: „Europa pierde văzând cu ochii…pentru că nu are credință”

Am citit discursul rostit de Ana Blandiana la Cluj când a primit titlul de Doctor Honoris Causa din partea Universității Babeș Bolyai din care am reținut în principal afirmația că “Europenii nu mai au mândria rădăcinilor lor culturale”, explicate prin ceea ce se întâmplă astăzi cu spaima care există că “Europa este amenințată să fie desființată de islamiști”, deși lunecarea sirienilor nefericiți spre Occident este o realitate.

…“Cultura Islamică – care, cel puțin în secolele în care ei, islamiștii, stăpâneau Spania, era o cultură majoră, cu mari poeți, arhitecți, medici – este, în ultimă instanță, la fel de amenințată de această migrație, pentru că, în măsura în care popoarele se dislocă și se amestecă, ea se poate pierde. Cine are interesul să se piardă?  Problema este să se salveze acea esență pe care omenirea a distilat-o din ciocniri, conflicte, războaie și lupte, acea esență care a fost cultura. Cultura, așa cum se spune – sau se spunea, cel puțin, când eram  eu mică -, este ceea ce îți rămâne după ce ai uitat tot ce ai învățat. Cultura este ceea ce rămâne după tot ce au trăit și tot ce au suferit popoarele”.

În legătură cu  “povestea migrațiilor”, poeta evidențiază ideea găsirii unor soluții ca “migrația să înceteze pentru salvarea tuturor, adică nu numai a Europei, dar și a Siriei, singurul lucru înțelept, infinit mai înțelept, decât să militezi pentru ca să vină cât mai mulți sirieni aici, urmând să transforme o atmosferă, o mentalitate, o cultură în ceva ce nu se știe ce va fi”. Că se întreabă ea pentru noi:”Ce prestigiu intelectual și ce viziune culturală poate să posede cineva ca să aibă dreptul și curajul să hotărască amestecul unor culturi care sunt atât de diferite? De unde știe el că, după ce vor fi distruse, ca să fie amestecate, va ieși ceva bun sau măcar funcțional?” Și-și răspunde propriilor interogări:”Întotdeauna, jocul de-a Dumnezeu a fost periculos, deși nu este pentru prima oară când oamenii îl fac: Alexandru  Macedon, Iuliu Cezar au făcut același lucru, adică au luat popoare pe care le-au amestecat, le-au schimbat limba, religia, cultura, au dat culoare unitară întregului, în cele din urmă. Acum, paradoxal, deși suntem infinit mai democrați, mai transparenți decât acum mai bine de 2.000 de ani, nu știm cine sunt cei care au hotărât acest lucru, dar este evident că nu este un proces absolut natural, adică există și o gândire, și o premeditare în toată această poveste”.

În spatele multi culturalismului european fiind, desigur, un arhitect, poeta nu îl nominalizează, cum evită să vorbească ceva și despre Istoria noastră, despre migrația geto-dacilor și strămoșii lor de pe teritoriul Daciei milenare, probabil așa e politic, dar în primul caz afirmă: „Da, sigur, există niște arhitecți de acest soi, uitați-vă la președinții și prim-miniștri principalelor țări europene pur și simplu dau din colț în colț ca să găsească soluții legate de emigranți. Este clar că nu au gândit ei acest lucru și nici nu s-au întrebat în ce măsură vor putea să țină sub control un asemenea fenomen mondial”.

Despre Europa și pierderea nu doar a credinței în Dumnezeu, ci și a puterii oamenilor de a crede în ceva, în orice fel de credință,  Ana Blandiana vine cu exemple: „Nu mai există ceea ce au, de pildă, americanii, care și-au păstrat  sentimentul religios, în cazul lor, oarecum legat de iubirea de patrie – patriotismul la noi,  n.n – la ei nu e o rușine să umbli cu stegulețul în mână, și în orice restaurant, intri, găsești înfipt pe masă și un mic drapel american. Dacă s-ar întâmpla asta la noi, în Europa, ni s-ar părea ridicol”. Și exemplifică cum stăm cu pierderea credinței noastre în Dumnezeu amintindu-și și prezentând întâmplări: „Îmi amintesc de acea dezbatere, care a avut loc cu mai mulți ani în urmă, când s-a elaborat Constituția Uniunii Europene, o dezbatere care a atins forme intelectuale aproape violente de polemică, în jurul unei mici bucățele  de propoziție: „rădăcinile creștine ale Europei”. Care probează cum, astăzi, „Europa care este construită pe filosfia și literatura greacă, jurisdicția romană și creștinismul izvorât din Vechiul și Noul Testament și devenit izvor de artă”, se întâmplă, surprinzător,  „este mai puțină credință în Europa Occidentală decât în Europa de Est”

Ajuns în acest punct, poate al necunoașteri însăși a Bibliei, anterior unor referiri la “Dacia preistorică”, a lui N. Densușianu, cu referire și la credința strămoșilor noștri, nimerit este și vă recomand spre citire documentarul alăturat,  scris de Ioan Robert, primit pe net.

Biblia – o poveste sumeriană

Articol de:  Ioan Robert  la data: 13/11/2013 17:52:00

Dincolo de legende şi povești cu eroi, istoria poporului evreu este oarecum banală şi mult diferită de cea prezentată în textele sfinte. La începutul mileniului II, un grup de sumerieni, în frunte cu Avraam, şi-au părăsit patria la porunca zeului lor, devenind nomazi. După ce s-au plimbat prin Mesopotamia, Canaan şi Egipt, s-au hotărât să se stabilească în Canaan, unde au trăit alături de localnici.

După apariția în regiune a hicsoșilor în jurul anului 1550 î.Hr, urmaşii lui Avraam s-au îndreptat către Egipt, acolo unde unul dintre ei, Iosif, devenise vizir. S-au stabilit la marginea Egiptului, în Delta Nilului, în Avaris, fosta capitală a hicsoşilor. Fiica lui Iosif, Tiye, s-a căsătorit cu faraonul Amenhotep al III-lea prin 1337 î.Hr, devenind marea regină a Egiptului. Fiul lor, Akhenaton (numit Moise de către adepţii săi), a scos din Egipt israeliţii alături de adepţii săi egipteni.

În deşertul Sinai s-au amestecat cu triburile de madianiţi, cu toţii pornind spre Canaan. Acolo au sosit pe cale paşnică, amestecându-se cu populaţia locală. Nu au fost niciodată o mare putere, Canaanul acelor vremuri fiind un teritoriu sărac, compus din mici oraşe şi sate. Nu aveau nici o religie stabilă, adoptând zeităţile locurilor prin care au rătăcit în perioada în care erau nomazi. În anul 586 î.Hr, babilonienii au cucerit Ierusalimul, iar evreii au fost deportaţi în Babilon, unul dintre cele mai dezvoltate oraşe din acea epocă. Impresionaţi atât de cultura babiloniană, cât şi de religia acestora, odata intorşi în Ierusalim, o mână de preoţi, în frunte cu Ezdra, au hotărât să aplice ceea ce au văzut în Babilon, mai ales din punct de vedere religios. 

Preoţii lui Ezdra au adoptat calendarul lunar babilonian, lucru care se observă şi astăzi: lunile anului evreiesc au aceleaşi denumiri ca ale babilonienilor antici. Şi-au creat propria mitologie, copiind părţi din religia canaanită, babiloniană, dar şi persană, a lui Zoroastru. Cei întorşi din Egipt au completat cu părţi din religia egipteană. Odată stabilite în mare poveştile care să completeze noua religie, preoţii evrei le-au aşternut în scris. În final s-au ales cele mai reprezentative scrieri care s-au compilat şi completat, rezultând “sfintele” scripturi ce formează astăzi Vechiul Testament.

Ce dovezi sunt care să sprijine ipoteza că Vechiul Testament e format din legende babiloniene şi egiptene? Haideţi să enumerăm câteva dintre ele:

– Cele şapte zile ale Genezei corespund celor şapte tăbliţe de lut pe care a fost scris Enuma Eliş, mitul babilonian al Creaţiei. În operele persane despre Zoroastru, Avesta, se relatează cum Ormuzd  a creat lumea şi pe primii doi oameni în şase zile şi în cea de a şaptea zi s-a odihnit. Numele acestor primi doi oameni au fost Adama şi Evah. Aceste scrieri sunt datate ca fiind din secolul X î.Ch.

– Epopeea lui Ghilgameş, o scriere acadiană formată din mai multe legende şi poeme sumeriene, povesteşte despre un bărbat, Enkidu, care a fost creat din pământ de către zeu. El a locuit alături de animale într-un paradis natural până când a fost ispitit de o femeie, Shamhat. Enkidu a acceptat să mănânce din mâncarea oferită de Shamhat, fiind obligat să părăsească acest paradis pentru că a devenit conştient de nuditatea lui. Mai târziu, epopeea relatează că el întâlneşte un şarpe care-i fură o plantă a nemuririi.

– Potopul din Biblie este o copie a mitului Potopului din Mesopotamia. În Epopeea lui Ghilgameş, Utnapiştim este pământeanul care, sfătuit de Enki, şi-a construit o arcă în care a adus câte o pereche din fiecare animal. După potop, el şi familia sa au repopulat pământul.

– Grădina Edenului se afla în Mesopotamia. Adică exact în locul în care trăiau zeii mesopotamieni, conform legendelor acestora. Numele eden provine din cuvântul sumerian edin („casa zeilor”).

– Povestea lui Cain şi Abel este o copie a legendei celor doi zei fraţi sumerieni, Enlil şi Enki. În Biblie, păstorul Abel a fost ucis de fratele său, agricultorul Cain. În Sumer, Enki i-a învăţat pe oameni păstoritul iar Enlil agricultura. Deşi Enki a condus singur Pământul, fratele său l-a ucis şi i-a luat locul.

– Numele celui de-al treilea fiu al lui Adam şi al Evei, Seth, este fără îndoială numele zeului egiptean al deşertului şi al furtunii.

– Legenda turnului Babel este, de asemenea, copiată din Babilon. Acolo se credea că, în urmă cu foarte mult timp, Marduk, zeul suprem, le-a cerut supuşilor săi să ridice un turn până la cer. Enlil nu a fost de acord cu acest lucru şi a dărâmat turnul, încurcând totodată limbile supuşilor lui Marduk. Locaţia turnului biblic este aceeaşi, ţinutul Shinear fiind Sumerul.

 – Itinerariul lui Avraam din Ur până în Canaan este în realitate al hicsoşilor. Conform Bibliei, Avraam a plecat din Sumer în Canaan. De acolo, în Egipt. Apoi în peninsula Sinai şi înapoi în Canaan. Hicsoşii au venit din Sumer în Canaan, unde au stat o perioadă până când s-au îndreptat către Egipt. Au cucerit nordul Egiptului şi l-au condus timp de aproximativ o sută de ani. După ce au fost goniţi de alianţa prinţilor tebani, hicsoşii au plecat către Canaan, bineînţeles prin peninsula Sinai.

– Cele 10 porunci ale lui Moise sunt copiate integral din capitolul 125 din Cartea Egipteană a Morţilor, fiind doar o parte din cele 42 de „confesiuni negative”.

– Exodul reprezintă de fapt fuga hicsoşilor din Egipt. După ce au fost goniţi de către prinţii tebani prin 1550 î.Hr, hicsoşii au plecat în Canaan. Cum se estimează că zidurile Ierihonului au căzut prin 1549 î.Hr, e posibil ca hicsoşii să fie cei care au cauzat acest lucru. De asemenea, există probabilitatea ca tot ei să fi cucerit şi celelalte oraşe canaanite. Conform lui Manethon, hicsoşii sunt cei care au construit Ierusalimul. 

– Circumcizia, legământul sacru al evreilor cu Dumnezeu nu a fost inventată de Avraam. În realitate, egiptenii practicau circumcizia de mii de ani, lucru demonstrat atât de desenele din temple cât şi de mumii. 

– Chivotul Legământului, în care Moise ar fi aşezat cele 10 porunci divine, este o copie a chivotului lui Sin (Enki), zeul babilonian al lunii. Se observă modelul babilonian al chivotului lui Moise prin faptul că era decorat cu heruvimi (sfincşi), care în Babilon şi Egipt erau paznici ai secretelor.

– Se presupune că David şi Solomon au domnit în secolul al X-lea î.Hr. David nu putea să se lupte cu Goliath din Gat, deoarece respectiva localitate era distrusă de mai bine de un secol în acea vreme. În realitate, povestea luptei dintre David şi Goliat este o preluare a autobiografiei egipteanului Sinuhet. Acesta era un curtean aflat în serviciul lui Nefru, fiica lui Amenemhat I din secolul al XX-lea î.Hr. Sinuhet povestea că a fugit subit din Egipt, s-a luptat cu campionul Retenu, “un mare bărbat din Canaan” şi a revenit în final pentru a fi îngropat în pământul natal.

– Numele lui David nu figurează în niciun text contemporan extrabiblic şi nicio descoperire arheologică nu permite acreditarea existenţei lui. Termenul “davidum” însemna la vechiul trib sumerian al veniamiţilor pur si simplu”căpetenie”. Faptele de arme ale lui David sunt în realitate cele ale faraonului egiptean Tuthmosis al III-lea. Conform surselor egiptene, nu David ci Tuthmosis al III-lea este cel care, pe la sfârşitul anului 1469 î.Hr, a plecat cu armata în Canaan. S-a luptat cu sirienii şi canaanienii în afara oraşului Meggido. În timpul celor şapte luni, cât a durat asediul oraşului Meggido, faraonul a locuit în Ierusalim. Duşmanii au reuşit să scape şi s-au refugiat în Qadeş de pe râul Oronte, oraş cucerit de faraon în 1461 î.Hr. Peste trei ani a trecut Eufratul şi l-a învins pe regele din Mitanni. 

– Conform descoperirilor arheologice, în perioada domniilor lui David şi Solomon nu existau în Israel nici monumente, nici scrisul. Ceea ce înseamnă că e imposibil ca David să-şi fi scris celebrii psalmi. Aceştia au fost redactaţi mult mai târziu, după întoarcerea evreilor din Babilon. Nu ştim exact dacă autorul necunoscut al psalmilor i-a compus singur, dar ştim că cel puţin unul, Psalmul 104, este copia unui poem compus de faraonul egiptean Akhenaton.

– Nu există nicio dovadă că ar fi existat templul lui Solomon. În realitate, evreii din Babilon, impresionaţi de măreţia templului lui Marduk, aflat lângă zigguratul Etemenanki (turnul Babel), au construit templul lui Yahweh din Ierusalim după acelaşi model. Nici măcar legenda care spune că babilonienii au distrus templul lui Solomon nu este originală. Căzut sub dominaţie persană, Babilonul s-a răsculat în 482 î.Hr. Regele persan Xerxes a înăbuşit revolta şi, ca pedeapsă, a ordonat distrugerea zigguratului Etemenanki, turnul Babel din Biblie.

– Nu există nicio dovadă că ar fi existat regele Solomon. Dar dacă a existat într-adevăr, legendele din jurul lui sunt pure fabulaţii. Înţelepciunea cu care se presupune că era înzestrat era necunoscută popoarelor vecine contemporane. Scripturile au fost redactate în vremea lui Solon, unul dintre cei şapte înţelepţi ai Greciei antice. E posibil ca înţeleptul Solon să fi fost folosit ca model pentru personajul Solomon, fiind remarcabilă asemănarea numelui celor doi. 

– Influenţa babiloniană a scripturilor se observă cel mai bine în Cartea Esterei. Departe de a fi un adevăr istoric, această carte îi are ca protagonişti pe Estera (Ester în ebraică), evreica ce a devenit regina imperiului persan, şi Mardoheu (Mordechai în ebraică), tatăl ei adoptiv. Nu există nicio dovadă că împăratul Xerses ar fi avut o soţie numită Estera. În schimb, nu încape nicio îndoială că numele eroilor evrei din Babilon, Estera / Ester şi Mardoheu / Mordechai, sunt numele celor mai mari zei ai Babilonului, Iştar şi Marduk. 

– În Mesopotamia, numărul 40 apartinea lui Enki, tatăl zeului Marduk, echivalentul titlului de Mare Prinţ. În Biblie, numărul 40 este cel mai des folosit: potopul a durat 40 de zile şi 40 de nopţi; Eli, Saul, David şi Solomon au domnit câte 40 de ani; israeliţii au rătăcit în deşert timp de 40 de ani; la 40 de ani, Moise a fugit din Egipt, s-a întors după 40 de ani pentru a-şi lua poporul şi a murit după alţi 40; Moise a petrecut pe muntele Sinai trei perioade de câte 40 de zile şi 40 de nopţi; filistenii i-au asuprit pe israeliţi timp de 40 de ani; Ilie a mers 40 de zile prin pustiu până la muntele Horeb; Iisus a petrecut 40 de zile în deşert; s-a înălţat la cer după 40 de zile de la învierea sa. 

În concluzie, Biblia nu este decât o carte scrisă de un grup de oameni ce încercau să-şi formeze o religie după modelul babilonian şi egiptean. Aşa se explică atât numărul foarte mare de erori cât şi lipsa dovezilor arheologice cu privire la acurateţea întâmplărilor prezentate în scripturi. Privind lucrurile în această lumină, câtă încredere mai putem avea în învăţăturile scripturilor? Şi cât de sfinte ar trebui să le considerăm?

Tag-uri:  Istoria românilor (1) falsuri istorice (1) biblia minciuni (1).

 

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 2.569 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5