PLOPUL
Cât de tânăr era plopul alb de sub stele,
Crescut pe cărările copilăriei mele,
Pe care astăzi am revenit s-o vizitez,
Când foșnetul său se aude printre livezi.
E arborele cu ramuri cele mai fragile,
Dispuse rar pe un trunchi ce are lemnul moale,
Se înalță spre stele în culmea fericirii,
Când alte specii sunt în stadiul copilăriei.
Frunza-i freamătă la orice adiere de vânt,
Și se neliniștește iarăși la orice avânt,
Devenind motivul melancoliei ciudate,
Ce se manifestă din vremuri îndepărtate,
Plopii aleargă împreună cu șoselele,
Înaintează-n pas de front-n toate vremurile
Mărșăluiesc prin sate ca niște antene,
În ale căror umbre stă neliniștea vremii.
Plopii de pe văi sunt catarge de câmpie,
Umbra lor răcoroasă nimeni n-o mai știe,
Ramurile lor zdrențuite mereu de vânt,
Sunt ca toamna ploilor cărunte coborând.
Când plopii erau adolescenți și eu copil,
Cu grijă am despicat coaja netedă, tiptil,
Și când am pus buzele pe rănile proaspete,
M-a uimit gustul sărat între lemn și scoarțe.
M-am convins că trunchiurile lor sunt amare,
Longivitățile plopilor sunt precare,
Prin frunzele lor nu circulă sevă, ci lacrimi,
Și-s sentinele loiale pentru cei lacomi.