Mucalit în lupta cu viaţa de a o încătuşa în vers? Poate de stirpe caragialiană la feleşag când ia condeiul în mână? E greu de surprins imaginea poetului umorist Teodor Jacotă, chiar şi dacă i-ai citit toate cele şapte volume publicate. Este imprevizibil. Trece de la starea de nostalgie, de alean, în a versifica viaţa la cea de mucalit, de miştocar cu o uşurinţă pe care numai un real talent o poate oferi drept privilegiu autorului. Jacotă este mucalit, unul de forţă poetică, dar şi caragialian în umorul cu care surprinde şi sancţionează moravurile societăţii actuale.
O face cu un dezvoltat spirit intelectual cinstind cu creaţiile sale, ca jurist ce este, memoria literaţilor magistraţi precum N. D. Cocea sau dorohoianul nostru Păstorel, ca să amintesc doar doi din întreaga lor pleiadă.
La Jacotă umorul musteşte, dă pe dinafară, iar epigramele sale te poartă de la zâmbetul scrâşnit, dacă te vei regăsi în ironia epigramei, la hohotul de râs care te descătuşează din stresul vieţii creat de politicieni prin inepţiile lor izvorâte din oportunism, carierism, demagogie, impostură etc.
Declarat de Ion Istrate, directorul Editurii Agata Botoşani, drept „maestrul epigramei botoşănene”, Teodor Jacotă îşi merită cu prisosinţă titlul. După 1990, la Botoşani, s-a produs o explozie de scriitori şi poeţi. Cu creierul ca un burete uscat, strepezit de incultură, dar infectat cu virusul credinţei că posesorul lui poate deveni peste noapte o personalitate literară, toţi aceşti aspiranţi la gloria literară n-au făcut decât să creeze o maculatură lipsită de orice valoare literară.
Ciudat, unii dintre ei au ajuns, graţie unei amiciţii de tip vechi, în rândul membrilor Uniunii Scriitorilor din România. Nu şi în istoriile literare scrise de către titanii actuali ai literaturii române. De fapt, dacă în cele scrise ar fi existat o minimă valoare creativă, aceşti istorici literari ar fi menţionat în opera lor numele fericitului.
În schimb, în paralel cu această gaşcă de pretinşi poeţi şi scriitori s-a format la Botoşani, ce-i drept prea puţin cunoscut, un grup de scriitori şi poeţi cu adevărat talentaţi. Iar Teodor Jacotă face parte din acest grup.
Recent, Jacotă a scos de sub tiparul Editurii Arena Cărții Botoşani volumul de epigrame intitulat „trei elene”. Volumul este unul extrem de savuros, epigramele se succed rânjind sarcastic, făcându-te să râzi dar şi să te mâhneşti văzând cât adevăr stă adunat în cele patru versuri ale epigramei. Jacotă este un abil şi fin observator al vieţii sociale şi pare să nu-i fi scăpat nimic din defectele celor ce vor să pară ceea ce nu pot fi şi falsează în viaţă.
Titlul este unul ce face trimitere la istoria mei veche şi mai nouă a clasei noastre politice. Sunt aluziile la modul de viaţă al Elenei Lupescu, Elenei Ceauşescu şi Elenei Udrea, un mod de viaţă care ne-a marcat pe toţi prin ce-au putut ele influenţa politica naţională. Iată epigrama cu care stă în capul celor câteva sute cuprinse în volum:
”ţara mea, cu trei elene
în răstimp te-ai primenit
şi îţi curge azi prin vene
estrogen neprihănit”
Umoristul îşi ascute condeiul
”în politici otrăvite
sexul e o raţiune
trei elene năpârlite
au marcat o naţiune”
şi devine neiertător când vine vorba de moravurile uşoare:
„trei elene vesele
ne-au subordonat stăpânii
au gândit cu fesele
şi i-au adăpat cu sânii”
E treaba autorului să ne spună de unde putem procura acest volum de epigrame care, în opinia mea, îl înscrie pe Teodor Jacotă în rândul marilor epigramişti ai zilelor noastre. Pe Teodor Jacotă de-l întâlneşti, trece-i prin spate. Prin faţă rişti să devii personaj de epigramă.