TIMPUL HUMEI

Mă mângâia în asfințit o tresărire,
Mă săruta cu stropi de rouă argintată
Și cu nesaț mă pogoram ca-ntr-o-mplinire
Tivită în ogor cu humă cuvântată.

Îmi tresăreau înspre apus în fantezie,
Vecernii pe altare-n rugi neîmplinite,
Și așezate-n gânduri pline-n frenezie,
Îmi cern printre vâltori otrăvuri aromite.

Mai plâng în vers păduri uscate de mesteceni
Și tremură în dans fantomele din codri,
Suspină ne-nțelese brațe verzi de cetini,
Spunându-ne povești cu neuitații lotri.

Un paradis visez în asfințit de iarnă
Și strâng în slovele pierdute, ploi de vară,
Cu ochiul visător și strâns într-o lucarnă,
Tot caut cerul meu, și nu e prima oară.

Și trece anotimpul, și cerne-n asfințit
Un timp al humei aspre, iertată c-a mințit!

12 februarie 2023 București