Toate au tainele lor

Nu se întâmplă nimic
fără să iubeşti limba îndrăgostită de cuvinte
încă de la naşterea lumii.

Mai frumoase decât purtătoare de lumină
parfumate precum florile raiului
sub un alt soare cu plete de aur.

Toate lucrurile rămân sub un semn,
timpul se mută într-un alt spaţiu,
nopţile şi zilele cresc după stele şi călătoresc cu ele
nimeni nu este liber ori constrâns,
respirăm bunăstarea ca pe un har divin.

Sâmburii germinează, cresc pădurile dese
pământul este plin de rod.

Se desfăşoară evenimentele cu ochii deschişi
nicio întâmplare nu vine cu răni peste lume,
toate au tainele lor
care umplu mai târziu golul.

* *
*
Mângâierea din vorbe căpătă mirosuri tomnatice,
prin aşteptare trec venele sângerânde ale răbdării
ca într-un loc unde nu se întâmplă nimic
şi se teme de orice mişcare străină.

Eu stau cu nervii sufocaţi de o tăcere
mai lungă decât pielea pe care mi-o apăr
dar ce este firesc rămâne-n obişnuinţă

şi tot ce-i mai natural şi mai bun
dacă din ochi ai vedea mai departe
şi orizontul ar avea porţile deschise.

Poate să facă omul ce i se cere
când este închis în cercuri de alţii,
să ţină umerii drepţi de bucuria împlinirii?

* *
*
Prea concret ori prea general
nu este iubire să se cearnă, doar o grije-n plus
ce le înnopta privirea făcându-i de gheaţă.

Nici nu ştiu încotro să mă duc.

Prea încercaţi ori prea comozi
se înşeală singuri cu iluzii
mai prospete decât vechile neşanse.

* *
*

La fel nicio lipsă de înţelegere nu dă de bănuit
doar teama de sine creşte mai mare
în zile deşirate pe nisipuri de vânt
din care vor apare serile oarbe.

Un cearcăn de lună cu ochi bănuitor visează lumina.

Alunecă repede un bolovan spre noi
şi trezeşte râsul altora din răsputeri.

Dimineţile ies din izvoare.

* *
*
Plin de noroc nu m-am născut dar nici fără, deloc,
mai ceţos decât muntele şi mai limpede decât apele sale,

mai des sunt fructul ce te hrăneşte
şi iubit de tine mai copt decât el.

* *
*
Totul este clar
ca o bună dispoziţie, cu bucuria ce creşte
în zâmbetul femeii când se iveşte iubirea.

Ea se îmbracă la fel cum copacul în frunziş primăvara
şi dorul ei înfloreşte orice floare de dor.

Dar anotimpurile trec, soarele pe cer le ajută,
odată cu ele ne adâncim în gânduri
cum înfrunzeşte propriul nostru gând
cu dorul de azi,

cuvinte de mângâiat pe frunte şi de privit dulce somnu-i.

* *
*

Rămân ca un vultur ce-şi ocroteşte cerul
după ce se scutură norii priveşte mai vioi
cum se îmbată pământul.

Şi cum se înfiripă viaţa.

Am o încrederea ce mă roade prin sânge,
coline cu salcâmi se perindă, împrăştie arome pe vale.

Ştiu că voi trece.

Sunt mai bucuros decât oraşul care mă pedepseşte,
nimic dureros,

doar c-o tăcere mai apăsătoare decât piatra
şlefuită în cruce.