Primit pentru publicare: 19 mai 2016
Autor: Ionel NOVAC
Publicat: 20 mai 2016
Editor: Ion ISTRATE

Toponimie bihoreană în opera lui Mihai Eminescu

Că Mihai Eminescu ar fi pășit și pe meleagurile Bihorului, fie la Beiuș, unde se presupune că și-ar fi susținut bacalaureatul („Nu ştiu dacă a avut ori nu Eminescu bacalaureatul, cred, însă că nu l-a avut. Dacă ar fi să-l fi avut, n-a putut să-l ieie decât la Beiuş (Belenyes), în anul 1869, mai înainte de a fi venit la Viena, unde l-am găsit atunci.” – Ioan Slavici), fie la Oradea, în drumurile sale spre sau dinspre Arad ori Timișoara, nu știm nici astăzi cu certitudine. Însă, citindu-i și recitindu-i cu atenție opera, nu putem să nu remarcăm o serie de toponime bihorene, care au fost folosite de poet în șlefuirea unora dintre creațiile sale, fapt care denotă o bună cunoaștere a acestora și, de ce nu, o posibilă mărturie lingvistică a peregrinării sale pe meleagurile Bihorului.

Și dacă, totuși, admințând că nu a ajuns în Bihor, se pune întrebarea de unde ar fi putut lua cunoștință Eminescu de toponimele respective. La prima vedere, răspunsul pare să fie destul de simplu: acesta este posibil să le fi cunoscut de la apropiatul și statornicul său prieten, Miron Pompiliu, ale cărui culegeri de folclor („Balade populare române” și „Cântice populare de peste Carpați”) îi erau bine-cunoscute. Ba, mai mult, influenţa folclorului bihorean se resimte și în unele din creațiile lui Mihai Eminescu, în acest sens putând menționa poezia “Ce te legeni codrule” şi basmul “Făt Frumos din lacrimă”. În acesta din urmă, Eminescu preia chiar elemente din povestea „Sfăt frumos crescut din lacrimă”, o poveste culeasă din localitatea Ștei, locul de baștină a lui Pompiliu.

Analiza prezenței toponimelor bihorene în scrierile eminesciene ne arată predominanța, așa cum era și de așteptat, a toponimului Oradea, cu diferitele sale forme întrebuințate de poet: Oradea Mare, Orade sau Orădie. Acestea apar fie în articolele sale de publicistică, fie în culegerile de folclor, domeniu, așa cum se cunoaște, foarte mult apreciat de poet.

Astfel, în numărul din 1 iunie 1877, în „Curierul de  Iași” apar două articole în care Eminescu menționează numele orașului de pe Crișul Repede. În primul articol, „Comitetele pentru ajutorul răniților”, sunt precizate eforturile de colectare de bunuri, bani și animale întreprinse în toată țara pentru ajutorarea soldaților români răniți în războiul pentru independență, inclusiv în orașul Oradea: „În Transilvania se formaseră comitete la Brașov, Cluj și Făgăraș, dar au fost dizolvate de guvernul unguresc. Astfel la Sibiu s-a însărcinat cu strângerea de bani și obiecte d-na Iudita Măcelariu, la Brașov d. Diamandi Manole, la Oradea Mare d-ra Veturia Roman șamd”.

În cel de-al doilea, „O serbare seculară”, Eminescu extrage informațiile dintr-un articol din revista „Familia”, „Dieceza Orezii Mari”, publicat la 29 mai/10 iunie 1877, în care se descrie pe larg festivitatea din 22 mai/3 iunie 1877, dar din care reține numai datele de interes pentru cititori: „La 3 iunie st.n. au avut loc serbarea seculară a înființărei diecezei române (greco-catolice) din Oradea Mare. Pentru cel care va scrie cronica diecezei în vremea acestor o sută de ani, P. SS. Episcopul au stabilit un premiu de cincizeci galbeni. Serbarea au fost strălucită și s-au sfârșit printr-un banchet la care au luat parte două sute de notabili clerici și mireni”.

O altă utilizare a toponimului Oradea apare la 1 august același an, într-un articol din  „Convorbiri literare”, „Pomăritul întocmit cu deosebită privire la grădina școlară” de D. Comșa. Plecând de la apariția acestei lucrări și a evidențierii aportului publicațiilor transilvănene, care adoptă în scriere sistemul fonic, în uz în cea mai mare parte a provinciilor românești la data respectivă, Eminescu considera că limba română este staționară în structura și elementele sale fundamentale și dădea ca exemplu o filă dintr-un cronograf manuscris de la anul 1638, scris la episcopia Buzăului: „Singura locuțiune învechită este „a-i veghea voie cuiva”, înlocuită astăzi prin „a-i intra cuiva în voie”; încolo aceste șiruri sânt astăzi înțelese la Oradea Mare sau în Sighetul Maramureșului, deși sânt scrise înainte de 250 de ani la … Buzau”.

Noi mențiuni ale aceluiași toponim apar într-un articol dedicat Congresului bisericesc al românilor ortodoxi din Transilvania (desfășurat între 1 și 16 octombrie, la Sibiu), „Joi s-a adunat în Sibiu…” apărut la 4 octombrie 1881, în ziarul „Timpul”. Susținând neamestecul guvernelor maghiare în afacerile celor două biserici ale românilor din Imperiul austro-ungar, Eminescu arată că „joi s-a adunat în Sibiu congresul bisericesc al românilor răsăriteni din Transilvania, Banat și Țara Ungurească. „Pesther Lloyd” relevă că acest congres merită o deosebită atenție, pentru că în el se va decide înmulțirea diecezelor române. Se va propune anume crearea a două dieceze încă. O parte ar voi ca nouăle episcopii să fie una la Făgăraș (deci în Ardeal), alta la Oradea Mare; alții propun ca amândouă diecezele să fie dincolo de munții Ardealului, și anume una în Timișoara, alta în Orade; iar mitropolia Ardealului să rămâie tot atât de mare precum este, dându-i-se doar în ajutor mitropolitului un episcop coauditor”.

Cunoscut iubitor și culegător de folclor, din seva căruia a creat nenumărate nestemate poetice, în manuscrisele lui Eminescu se află și câteva versuri în care se regăsește toponimul Oradea, prelucrat într-o formă populară:

    „Pe drumul de Orădie,
Trimisu-mi-o badea mie
Cipcă neagră să-l jălesc
Că-i catană-mpărătesc”[1].

Însă cea mai elocventă menționare a toponimului Oradea este prezentă în  scrisoarea de mulțumire adresată lui Iosif Vulcan, pentru „onorariul trimis – cel dintâi pentru lucrări literare pe care l-am primit vr-odată în viață. În România domnește demagogia și în politică și în literatură; precum omul onest rămâne aci necunoscut în viața publică, astfel talentul adevărat e înecat de buruiana rea a mediocrităților, a acelei școale care crede a putea înlocui talentul prin impertinență și prin admirație reciprocă.

Iartă-mi, stimate amice, acest ton polemic, dar te asigur că a fost pentru mine o rară mângăiere de a mă vedea remunerat dintr-un colț atât de depărtat al românimii, din Oradea-Mare, – când în țara mea proprie nu voi ajunge să însemnez nicicând ceva, excepție făcând de cercul restrâns al câtorva amici. Și-apoi să nu fiu pesimist?[2]”.

Un alt toponim bihorean prezent în opera eminesciană este cel al râului Criș, utilizat sub diferite forme: Criș, Crișu, Crișuri sau Valea Crișului. Astfel, în articolul „Economia națională și D. A. Vlădescu (doctor în drept, doctor în medicină)”, apărut la  7 iulie 1876, în „Curierul de Iași”, îl ridiculizează pe doctor, punând în lumină cunoștințele insuficiente de geografie, economie politică și gramatică românească ale unui deținător de titluri științifice. Autor al unei cărțulii intitulate „Cauzele crizei financiare în România”, acesta arăta că „România se învecinește: la nord și la vest cu Austro-Ungaria, la vest cu Rusia și cu Turcia și la sud cu Turcia”. „Săracul Ștefan Vodă! Crișu el, la răsărit avea tătari, la miazănoapte țara leșască, la apus Ardealul, la miazăzi Ungro-Vlahia. Acum ce-ar face când ar vedea la apus turci, ruși și unguri uniți, râvnind toți buluc asupra lui? Ce-ar face? Ia, ar face, c-ar avea pe doftorul nostru, care știe să mute mările și țările de la apus la răsărit.”

                În aceași gazetă, „Curierul de  Iași”, la  14 noiembrie 1876 publică articolul „Studenții din Viena” (preluat la 17 noiembrie 1876 și de „Timpul”), în care prezintă activitatea studenților români din Viena, pe baza celui de-al șaselea raport anual al societății „România Jună”, în a cărei listă figura și Eminescu[3]. „Mica societate de ceva peste 50 membri cuprinde tineri din toate unghiurile țărilor române, ea este o „Dacie” în miniatură, voioasă, activă și plină de încredere în viitor. Acolo găsim copii de pe malul Nistrului alături cu alți din Valea Crișului, a Mureșului, a Dâmboviței și a Dunărei. Față cu acest tablou de frăție nu putem zice decât: „Prosit nație!”.

                Noi mențiuni ale toponimului sunt prezente în articolul „Ședința Adunării de vineri…”, apărut la 26 ianuarie 1882, în ziarul „Timpul”. La 25 ianuarie se discutase măsura guvernului liberal prin care expulzează în vreme de iarnă un grup de români din Banat, care doreau să se stabilească în Dobrogea. Eminescu vedea în măsura gvernului liberal procedura discriminatorie stipulată prin Tratatul de la Berlin în acordarea cetățeniei române, editorialul său înscriindu-se printre cele mai virulente critici la adresa guvernării liberale: „Cât triumf a avut ministrul de interne al Ungariei când, la 27 decemvrie anul trecut, a adresat o circulară către toate prefecturile din județele locuite de români, opt județe între Crișuri, în Maramurăș și Banat, treisprezece județe în Transilvania, circulară prin care obligă pe prefecți de-a spune și moților și mocanilor și câmpenilor și pădurenilor și celor de pe Mureș și celor dintre Crișuri că … d. ministru de esterne al României a declarat prin anume notă oficială că guvernul din București nu permite nicidecum colonizarea străinilor în Dobrogea”.

                O altă mențiune a a toponimului Criș apare în poezia „La arme”:

 „Pierduți sânteți pe Criș și Mureș,
E moarte, e leșin, e somn?
Au Dragoș nu-i din Maramureș,
Au n-a fost la Moldova domn?
N-ai frânt a dușmanilor nouri,
N-ai frânt pe leși și pe tătari,
Au Dragoș vânător de bouri,
N-ai să vânezi și pe maghiari?
Rușine pentru cel ce doarme,
Sculați ca să nu muriți mâni
La arme
La arme, dar români”.

Un alt toponim bihorean întâlnit în opera eminesciană, este Beiuș, localitate în care se presupune, așa cum menționam mai sus, că și-ar fi susținut bacalaureatul. Acesta apare într-o însemnare din timpul studiilor universitare la Viena și care se referă la Ioan Silviu Sălăgeanu, profesor la Beiuș între 1868 și 1872: „Adresă la Beiușiu lui Selagian dacă ar fi cu putință ca în contra unor bătrâne profesorali să se introducă cărți scolastice române tipărite. Adresă la societatea Junimea pentru a-i  căpăta tipografia! La stat asemenea”[4].

                Alte două toponime bihorene, Tinca și Holod, sunt prezente în culegerea de strigături realizată de către Mihai Eminescu în peregrinările sale prin părțile Ardealului:

„Câtu-i d-ici pân-la Tinca
   Ca și mine nu-i afla,
Câtu-i d-ici pân-la Holod
   Puțini prunci ca mine-au fost”[5].

Deși cu paternitate incertă, menționăm și „Apel cătră junele române[6]”, trimis de la Viena, la 14 iunie 1871, în care este menționat toponimul Crișana. Apelul era adresat tinerelor române pentru a executa steaguri pentru provinciile istorice ale țării, pe care apoi să le trimită comitetului central pentru serbarea în memoria lui Ștefan cel Mare (ce urma să aibă loc la 27 august 1871, la Putna),: „… să binevoiți a face pentru fiecare țară română (Muntenia, Moldova, Bucovina, Transilvania, Crișana, Timișoara, Marmorosa și Besarabia) câte o flamură cu inscripțiunea: „Cultura e puterea popoarelor” – Junele române din țară”.

Prezența toponimelor bihorene în creația eminesciană dovedește încă o dată, dacă nu trecerea sa prin ținutul Bihorului, atunci o foarte bună cunoaștere a acestuia, a locurilor și istoriei sale.

Bibliografie:

1. Mihai Eminescu – Opere, vol. VI, IX, XII, XIII, XIV, XV, XVI, Editura Academiei, București, 1965-1989
2. Ioan Slavici – Amintiri, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1967

Note:

[1] Manuscrisele Academiei, 2284, 60;
[2] Revista „Familia”, nr.26 din 25 iunie/7 iulie1889;
[3] Mihai Eminescu a fost ales ca „membru emeritat” al României June în septembrie 1875, împreună cu Ioan Slavici, Vasile Bumbac, Teodor Nica, Teodor V. Stefanelli, Leca Morariu ș.a.;
[4] Manuscrisele Academiei  2258, 179;
[5] Manuscrisele Academiei, 2262, 150;
[6] Apelul poartă doar semnăturile lui Vasile Bumbac și Ioan Slavici, Mihai Eminescu nefigurînd în comitetul central al serbării, comitet ales în adunarea generală a studenților români din Viena (iunie 1871), când se hotărăște reluarea pregătirilor pentru organizarea manifestărilor la mormântul lui Ștefan cel Mare. Acestuia i se intentase procesul de presă pentru unul dintre articolele din „Federațiunea”, astfel că era firesc ca numele său să nu apară în documente oficiale. Totuși, acesta îndeplinea funcția de secretar al comitetului central, calitate în care avea obligația de a redacta actele oficiale și să țină legătura cu comitetele filiale.