Ion Istrate este un poet care îmbracă în cuvinte înaripate misterele sufletului și dă glas unei spiritualități străvechi păstrătoare de tradiții și adevăr. Din copilărie s-a hrănit cu frumusețea cuvintelor și poveștilor pe care le-a păstrat de la părinți și le mânuiește asemenea corăbierului aflat pe valul mării zbuciumate, căutând limanul.

Merită să zăbovim asupra versurilor din poemul „Hramul de  la Vorniceni” izvorâte din condeiul său.
În poemul „Hramul de la Vorniceni”, semnat cu pseudonimul Jan Tristea, Ion Istrate evocă cu o rară sensibilitate satul Vorniceni care devine spațiul intern al unor eterne tradiții: „la sărbătoarea hramului sub mantia toamnei grele,/ satul Vorniceni își pune straie noi și din „sipite, iile/ liniștea coboară peste sat, a noastră vatră serafie/ ziua de sfântul Dumitru, e soare strălucitor/ bătrânii satului s-au întors de mult din ogor.”.
Pentru această sfântă sărbătoare gospodinele au pregătit de toate: „pâinea și cozonacii rumeni le scot din cuptoare/ plăcinte frământă în oale de lut/ păstramă și sarmale, cu cociorva le urnesc sub azimut.”.
În marea simfonie a vieții poetul distinge totul ce este important, și-l înregistrează în cuvinte palpabile: „cu recolte în hambare, oile-s întoarse din turme/vitele așteaptă odihna, e zestre, obștea, sunet, cutume,/ flăcăii ca din legende, veniți pentru o horă tocmesc,/ lăutari, chemați să lumineze eternul apostolicesc./”.
Cu un rafinament specific poetul simte bucuria redescoperirii a tuturor tradițiilor: „gospodari cu bine, deschid porțile pentru neamuri,/ bărbați, cu căciuli noi, barba proaspăt rasă/pornesc spre biserici, cu familia-i numeroasă/, iar după slujbă sătenii spre casele lor grăbiți s-adună,/unii spre cimitir pornesc, lumini s-aprindă/,”.
Poetul se simte fericit în momentul când sătenii dau dovadă de bunătate și ospitalitate: „vin oamenii din satele vecine, în căruțe cu bucurie/hramul aduce satului viață și prietenie, e veselie,/iar acel moment crește în intensitate întrucât petrecerile se prelungesc în fiecare casă, marea sărbătoare continuă „cu bucate în străchini din belșug cu muzici ce răsună în noapte/.

În poezia lui Ion Istrate, se constată că satul nu este o simplă proiecție idilică, autorul nu inventează fapte și întâmplări, el scrie natural și dezinvolt o lume reală, stabilă, cu identitate tradiții și obiceiuri bine păstrate.