Până în 1970, Eminescu era deja tradus în peste 35 de limbi, de peste 200 de traducători. Poemele sale pot fi citite acum în peste 60 de limbi, de la engleză, maghiară sau chineză la urdu.
„A-l traduce pe Eminescu înseamnă a traduce sufletul poporului român.”
Deşi cele mai vechi traduceri din lirica lui Mihai Eminescu publicate în presă sunt în limba germană şi datează din 1883-1884, prima ediţie străină este una franceză şi a apărut la Paris, în 1890. Şi nu este, aşa cum ne-am aştepta, o culegere de versuri, ci basmul Făt-Frumos din lacrimă, devenit Bel-Enfant de la larme, sub titlul generic Rhapsodies roumaines (Tirage à part du Semeur, Revue littéraire et artistique; Lausanne, Imprimerie A. Borgeaud, 71 p.). În pofida relativei precarităţi a versiunilor propuse de Miller-Verghy, în care rimă, ritm şi eufonii specific eminesciene s-au diminuat simţitor odată cu opţiunea pentru versul alb, un astfel de efort de impunere a operei lui Eminescu prin intermediul unei limbi vehiculare, în ultimul deceniu al veacului al XIX-lea, ar fi trebuit să nu treacă neobservat, mai ales în cercurile literare din ţară.
Deja amintita antologie Sept contes roumains (Şapte poveşti româneşti), în traducerea lui Jules Brun (Avec une introduction générale et un commentaire folkloriste de Léo Bachelin), cuprinzând şi Făt-Frumos din lacrimă, apare la Librairie de Firmin-Didot din Paris, în 1894. Prefaţa şi notele de subsol care însoţesc textul/ textele au rolul de a explica simbolistica personajelor fantastice şi a unor topoï specifici, prin raportări comparatiste la miturile altor popoare, acreditându-se astfel teoria, intens vehiculată în antropologia culturală a veacului al XX-lea, existenţei unui fond mitic primordial, comun întregii umanităţi.
Poemul Împărat şi proletar, în traducerea lui Adolphe Clarnet şi ilustrat de reputatul grafician Théophile Alexandre Steinlen (1859-1923), apare la Paris, în 1907, într-o ediţie de lux. Prefaţa lui Lucien Descaves reprezintă, potrivit presei timpului, o pagină de evocare a luptei proletariatului, în timp ce materialul iconografic – litografii, gravuri originale pe lemn şi un portret al lui Mihai Eminescu – pare să confere valoare bibliofilă ediţiei.1911 este anul celor două ediţii (identice) ale traducerilor realizate de Al.Gr. Suţu (Soutzo): Quelques poésies -Text paralel român-francez. Cu o introducere autografă facsimilată de A.D. Xenopol. Cu toate că s-a bucurat de atenţia presei din regat şi din Transilvania, care a comentat-o pe larg, graţie şi paralelismului textual care facilita confruntarea, atenţie care a atins „note” ceva mai înalte în polemica încinsă între Marcel Montandon (el însuşi traducător al lui Eminescu în franceză) şi Adrian Corbul (v. „Tribuna”, nr. 240, 251, 260 şi 264/1911), ediţia Al.Gr. Suţu, prin dimensiunile restrânse, ca şi prin unele echivalenţe lexicale discutabile (dar perfect explicabile pentru stadiul de atunci al artei transpunerii), lasă impresia de inhibiţie, de lipsă de curaj în abordarea frontală a universului poetic eminescian în ceea ce are el mai provocator sub raportul profunzimii şi al complexităţii. Din acest punct de vedere, traducerile Margaretei Miller-Verghy, deşi de o compatibilitate prozodică sensibil inferioară versiunilor lui Suţu, pot fi considerate ilustrative, datorită în primul rând selecţiei mai generoase, pentru diversele etape de creaţie ale marelui poet român.
Anii ’20 înregistrează doar includerea unor creaţii eminesciene în diverse antologii şi culegeri eteroclite, cum ar fi: Anthologie de la littérature roumaine des origines au XX-e siècle. Traduction et extrait des principaux poètes et prosateurs. Introduction historique et notices par N. Iorga et Septime Gorceix (Paris, Librairie Delagrave, 1920), în care poetul naţional figurează cu 10 titluri, majoritatea republicate ulterior (1930) în „Neamul Românesc”. Cele cinci poeme alese pentru a fi înfăţişate cititorului de limbă franceză sunt precedate de o notă referitoare la biografia şi principalele coordonate ale creaţiei eminesciene, pe care, în cuvinte simple, dar alese cu grijă, Réa Ipcar le trasează cu siguranţa specifică celor care exprimă locuri comune. Acest prozaism a contaminat şi traducerile realizate în lexic de bază şi văduvite de elemente prozodice; Adaptations et poésies, II. Poésies diverses este o selecţie purtând semnătura Hélènei Donici – care, pentru stabilirea unui acord tonal cu prima parte a culegerii (Poésies populaires de Bessarabie), optează pentru o destul de reuşită adaptare personală a Doinei, oricum superioară, prin cadenţă şi unele echivalenţe mai inspirate, celei propuse, cu peste un deceniu în urmă, de Al.Gr. Suţu, cu al său L’Olifant d’Etienne le Grand. Şi într-un caz, şi în celălalt, blestemul final, proferat sub forma paradoxală a unei urări (în fapt, un genial oximoron perifrastic): „Îndrăgi-i-ar ciorile şi spânzurătorile” nu mai rezonează, în transpunere franceză, ca izbucnire a nădufului şi lehamitei ajunse dincolo de limitele omeneşte suportabile, ci mai curând ca o proiecţie de perspectivă a osândei . Lectures roumaines. Morceaux choisis de prose et de poésie roumaine avec des notes en français, girate estetic şi, mai ales, didactic, de către Charles (Carlo) Tagliavini, constituie o antologie adresată celor care cunosc bine limba română, minus exprimări mai neaoşe ori particularităţi stilistice ţinând de arta fiecărui scriitor antologat. Aceasta este, desigur, explicaţia existenţei unor note în franceză la texte în limba română. Titlurile şi subtitlurile capitolelor fiind de asemenea în franceză, Mihai Eminescu figurează la Prose littéraire cu un fragment din Sărmanul Donis şi la Poésie cu opt titluri foarte cunoscute, în cadrul primei părţi (La Littérature moderne). O astfel de „metodă” se poate dovedi salutară pentru abordarea strict exterioară a operei căci, în ceea ce priveşte profunzimile (sub)textului, cititorului nu i se oferă nici un alt punct de sprijin.
Bibliografia eminesciană în limba franceză se îmbogăţeşte substanţial, cel puţin din punct de vedere cantitativ, abia în deceniul al patrulea al secolului nostru.Poésies, traduites par Marguerite Miller-Verghy („Cartea Românească”, Bucureşti, 1938, 218 p.), având în frunte Prefaţa lui Titu Maiorescu la prima ediţie (decembrie 1883), precum şi textul aceluiaşi intitulat Poetul Eminescu (Bucureşti, octombrie 1897), are ataşată la sfârşit scrisoarea de încurajare şi apreciere a Elenei Văcărescu.Entuziasmul domnişoarei Văcărescu s-a comunicat, pare-se, lui Dolphi Trost care, în „Viaţa Românească” (nr. 8/1938), o declară „cea mai remarcabilă tălmăcire în limba franceză a poetului român”, nu însă şi lui A. Călin care, la antipod, îi aruncă verde în faţă: „Se pare că nu ştie că numai un străin poate traduce din româneşte” făcând totodată o propunere interesantă, nepusă în practică, din păcate, nici până astăzi: „Academia să deschidă la Paris, Londra şi Berlin concurs de traduceri din literatura românească”. Restabilind proporţiile corecte, nu doar subiectiv, pe temeiul unei minime gratitudini retroactive, ci şi obiectiv, pe căi verificabile nemijlocit, franceza Margaretei Miller-Verghy, raportată la poesis-ul eminescian, prezintă excelente rezolvări de fond ce n-ar trebui socotite depăşite, atâta vreme cât lipsa de har a unor traducători mai apropiaţi temporal de noi a reuşit să ne ştirbească speranţele privitoare la coeficientul de traductibilitate a unei opere şi aşa dificilă din multe puncte de vedere.
Idealul unui Eminescu „francez” nu va fi atins, probabil, niciodată, datorită profunzimii cvasi-dureroase a cugetării şi a celestei muzicalităţi pe care limba română le-a câştigat în/ prin opera sa (dimensiunea tragică a acestei limbi născându-se odată cu Mioriţa şi Meşterul Manole). Zecile de versiuni apărute în ultimele cinci decenii au reeditat drumul sinuos, în plan valoric, al celor care le precedaseră. Dar nimic nu este de prisos atunci când, puşi în situaţia să recuperăm ce se mai poate din zestrea moral-spirituală spulberată de furtunile Istoriei, trebuie să ne facem respectaţi în primul rând sub aspect cultural, într-o Europă care, cu peste un secol în urmă, ne accepta cu mai multă largheţe decât pare s-o facă astăzi.
Bibliografie
1. Nicolae Iosub – Mihai Eminescu. Un om, o viață, un destin, Editura Axa, Botoșani, 2014;
2. Eminescu, Mihai, Passe le temps, vienne le temps, 125 poèmes, trad. Paula Romanescu, Colecția Opera Omnia, Patrimoniu, Tipo Moldova, 2014 ;
3. Eminescu, Mihai, Rayonnement d’un génie, ed. George Apostoiu, Editura Minerva, București, 1989.