Revista Luceafărul: Anul XIII, Nr. 6 (150), Iunie 2021
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

“TRANSNISTRIA 1992”

Nuvelă

Primit pentru publicare: 25 Iun. 2021
Autor: Mihai MIHĂIESCU
Publicat: 27 Iun. 2021
© Mihai Mihăiescu, © Revista Luceafărul
Editor Ion ISTRATE

“TRANSNISTRIA 1992”
Nuvelă

“Dar iată că bombardamentul contenește… Cei ascunși după roțile automobilelor vădesc incertitudine. Câțiva dintre aceștia urcă în mașini și pornesc motoarele. Și, de îndată ce se urnesc din loc, bombardamentul este reluat mai intens. Se fac țăndări geamurile ambulanțelor. Doi pereți de foc: unul în față și celălalt în spatele coloanei de ambulanțe. Infern. Laurențiu Anghel, lungit la pământ, filmează tot ce se petrece acum în jurul lui.
Bombardamentul încetează din nou. În față și în spate câte un perete de fum. Blindatele cu însemnele Republicii Moldova, care flanchează coloana de ambulanțe, sunt învăluite de praful exploziilor din apropiere.
-Cei care fac treaba asta sunt profesioniști! se adresează Laurențiu medicului întins lângă el. Ai văzut cu câtă exactitate se dirija focul?
-Da, folosesc orice prilej, ca să ne umilească, răspunde medicul. Vezi, Doamne, nu se trage direct asupra noastră, pentru că suntem în misiune umanitară. Dar nici nu ne lasă să plecăm! Cred că sunt băieții din Armata a 14 – ea!
În acest moment, o explozie, una singură, se declanșează la douăzeci de metri de locul unde se află cei doi. O schijă rătăcită îi atinge tâmpla lui Laurențiu.
Pare că s-ar afla între patru pereți înalți. În loc de acoperiș, pereții au un strat subțire și transparent aidoma unei holograme. Prin acest acoperiș transparent se strecoară o ființă, un înger, și coboară aterizând lin. Picioarele nu i se văd de sub robă. Are fața slabă și rece și ține în mâini un craniu, peste care se scurg șuvițe de sânge. Când vorbește, deși buzele i se mișcă, vocea lui se aude parcă de sus, pătrunzând prin acoperișul transparent.
– Trebuie să mă urmezi!, se adresează el vecinei din stânga. Laurențiu este cuprins de mirare, când în persoana vecinei o recunoaște pe Gabriela. Tot atunci ea se înalță, însoțită de înger, dar înainte de a parcurge acoperișul transparent, se oprește brusc.
Nu pot! Nu pot să-l las aici!
– Ești singura, care meriți să ieși dintre acești patru pereți!, o îndeamnă îngerul cu fața slabă și rece.
– Dar nu pot să-l las aici pe Laurențiu!
Și se aude din nou ca un ecou:
Nu pot să-l las aici pe Laurențiu!

– Hai, băiete, revino-ți!, îi tot dă palme medicul. Laurențiu Anghel deschide ochii.
– Ce este? Ce s-a întâmplat?, rostește el buimac.
– Stai liniștit! Nu e grav! Te-a lovit o schijă rătăcită!, îi explică medicul. Ți-am pus un bandaj!
Laurențiu duce mâna la tâmplă, apoi se uită la degetele sale înroșite.
– A curs ceva sânge! Dar a trecut! Va fi bine!, îl încurajează medicul.
În sfârșit, unii din cei lungiți la pământ se ridică încet și tot așa urcă în mașini. Pornesc. Ceilalți le urmează exemplul. Însă după ce ambulanțele parcurg vreo zece metri, exploziile se reiau cu aceeași forță. Și din nou cei doi pereți de foc, în față și în spate.
-Nu mai coborâm din mașină! Rămânem aici, hotărăște medicul. Fie ce-o fi!
Medicul întoarce capul spre cel rănit în abdomen. Acesta nu se mișcă, nu dă semne de viață. Medicul se apropie, îi ia pulsul. Privește spre Laurențiu.
-E mort! constată el.
Și abia când în depărtare soarele este înghițit de livada de meri, bombardamentul încetează.
Laurențiu se uită la ceas. Mortul se învinețește.
Ne țin aici mai bine de trei ore!
La emițător se aude vocea șefului coloanei.
– Ce facem, băieți?
– Putem pleca fără teamă, și-au făcut hatârul și sunt satisfăcuți!, spune unul din răniți. Medicul de lângă Laurențiu transmite:
– Domnu’ șef! Unul din răniți ne asigură, că putem pleca fără grijă! Aș înclina să-l ascult! Combatanții le cunosc mai bine apucăturile!
– Deci, riscăm? se aude din nou vocea șefului coloanei de ambulanțe.
– N-avem altă ieșire!, răspunde medicul.
– Hai, băieți, înainte!, dă ordin șeful coloanei.
Ambulanțele pornesc încet spre șosea, apropiindu-se în neorânduială de peretele de fum, trec printre gropile de obuze, apoi traversează șoseaua coborând în vâlcea. Cele două blindate își iau locul, unul în față, celălalt la coadă și coloana se îndepărtează din ce în ce mai mult.
Laurențiu o cuprinde strâns pe Gabriela. O sărută cu drag.
– Credeam că nu mai scap de acolo și n-am să te mai văd!, îi șoptește el.
– Ai fost rănit! Gabriela îi atinge ușor cu degetele bandajul.
– Un fleac! M-a atins o schijă rătăcită!
– Ți-am spus, nu te las să te duci acolo! De ce nu m-ai ascultat?!
– Sunt ziarist! Reporter! Oamenii au nevoie să cunoască evenimentele de la fața locului!
Se iubesc cu patimă…
Liniște…
Apoi, Laurențiu Anghel, aude vocea Gabrielei.
O să avem un copil!
Ochii lui Laurențiu se umplu de fericire. O cuprinde și rămân așa, de parcă s-ar fi contopit într-o singură ființă.”

…..