Sunt trist în toamna ce-și cerne cristalul,
Pe frunze-n aur, veacul își scrie finalul
În zile reci se-nșiră nourul negru, plânge
Pe aspra promoroacă, vechi zăpezi s-or strânge.
Via-mi furată din hapsânie, cu zile amărâte
Jeluiesc-mi moștenirea, sub cerurile mohorâte
Frunzele-i ruginii spoiesc intens putregaiuri,
Saivane, cuibăriri părăsite astupă mucegaiuri.
În supărare, cu lacrimi, dărâm cocioabe strâmbe,
Din zori, nivelez mușuroaie de cârtițe, termite,
Șobolani ascunși și mortăciuni neputrezite,
Trudesc și-n miezul nopții, cu sudori cernite!
Viața-mi dulce e doar călcâiul lui Ahile!
Într-o lume de umbre și iluzii fragile,
Sufletu-mi căută sensul vieții, în cvartă,
Cu fiecare pas, destinu-i creionat cu artă.
Gânditorul din mine privește amar la stele,
Visuri risipite-n vântul toamnei reci, iele,
Metafore trădate, simboluri grele, pierdute
În noaptea vieții fără astre, caut veșnice țesute.
Drept de autor © 2009-2024 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania