Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 11 → 2019
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

 Tu ce faci cu cartea?!…

Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 10 (130), Octombrie 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

 Tu ce faci cu cartea?!…

Primit pentru publicare: 17 Oct. 2019
Autor: Vasile FILIP, Iași
Publicat: 18 Oct. 2019
© Vasile Filip© Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE
Opinii, recenzii pot fi trimise la adresa: ionvistrate[at]gmail.com  sau editura[at]agata.


                

           Am în faţă ochilor  un text semnat Ion N. Oprea, iaşi, 16 august, 2019, intitulat Domnule director. Pentru a nu se produce  confuzii, fac precizarea: nu eu sunt andrisantul, ci domnul director al insituţiei  numite S.C. SEDCOM Libris S.A., Iaşi, sau, poate, domnul director al Colegiului Naţional „Gheorghe Roşca Codreanu” Bârlad unde cel care semnează a absolvit şi acum, la  început de an şcolar face Bibliotecii şcolii un Dar în colet de 58 de volume, creaţie proprie. Cum chestiunea pusă în discuţie m-a interesat şi pe mine în legătură cu Libris acum ceva vreme în urmă, am hotărât să dau răspuns întrebării  pe care mi-a pus-o şi mie Ion N. Oprea: „Tu ce faci cu cărţile tale? „

Nu am şezut nici o secundă pe gânduri şi i-am şi dat răspunsul, la început telefonic, ca la carte, acum, ceva mai deataliat, în scris: „Le împart prietenilor mei”. „Atât?” „Nu chiar atât. Mai dau şi la Biblioteca Universitară „Mihai Eminescu”, şi la Biblioteca Filialei Academiei, dar şi la Biblioteca din Holboca, comuna mea natală, şi la cea pe care  preotul Ilie Dan Popovici o păstoreşte la biserica din Dancu, satul meu natal. Editura PIM, cea care îmi editează şi tipăreşte cărţile, trimite şi ea câte opt exemplare din fiecare titlu la Biblioteca Naţională. ceea ce nu-i puţin lucru. 

Pentru a nu trata cu  indiferenţă durerea lui Ion N. Oprea, mai fac o precizare: până acum vreo opt, poate zece, ani de zile, am colaborat şi eu cu SEDCOM-ul ieşean.  O vreme, lucrurile au avut un parcurs care nu mi-a creat nelinişti. De la un timp, însă, ele au prins a se deteriora. În opinia mea, nu şi a instituţiei respective care şi-a văzut – cu succes cred –  de ale sale treburi. În clipa când nu mi s-au mai acceptat decât câte zece exemplare, nu m-am speriat. M-am mirat doar, la modul interogativ : de ce ? Răspunsul a venit tot dinspre SEDCOM, în ziua când mi s-a acceptat numai un singur exemplar. Drept care, am mulţumit celor ce se ocupau în chip direct cu achiziţionarea şi difuzarea prin vânzare a cărţilor, înţelegând totodată (şi sper să nu mă fi înşelat) că unitatea cu pricina, care dispunea de spaţii şi personal limitate, nu mai putea face faţă potopului de cărţi, de toate felurile, de literatură îndeosebi, fiind astfel nevoită să găsească soluţii convenabile. Drept care, eu doar constat pe… proprie răspundere, fără a formula acuzaţii. Nici măcar reproşuri, fiindcă nu se cade să-mi bag nasul unde nu-mi fierbe oala.  Nu din pricina pericolului, ci pentru că aşa îmi dă mie ghes bunul simţ şi respectul faţă de alţii. Nu pot impune nimănui să-mi vândă… marfa. Oricum, nu-mi plac intermediarii. Rămân, însă, cu nedumerirea, care este în acelaşi timp şi o întrebare: oare chiar nu există nici un organism în ţara aceasta care să pună ordine în domenii fundamentale pentru destinul acestui neam? Şi nu am în vedere numai literatura, nu doar cultura şi arta, ci tot ceea ce depinde de existenţa unui popor care, printre altele (cu unele metehne), s-a dovedit a fi un mare producător de bunuri, nu doar materiale, dar care nu sunt puse în valoare pe măsura dorinţelor şi cerinţelor generale.

În  ceea ce mă priveşte, nu sunt disperat; doar dezamăgit. Mă simt  ca un ţăran (câţi şi dacă vor mai fi fiind), care nu mai are cui vinde o baniţă de popuşoi sau un mănunchi  de pătrunjel. Şi, din când, în când, îmi mai aduc aminte, cu riscul de a fi anatemizat ca nostalgic. Recunosc, într-o măsură chiar sunt. Iată….

… Era în anul cutremurului cel mare, 1977. Atunci, prestigioasa Editură  JUNIMEA mi-a editat o carte de colorat, cu textul în versuri şi ilustraţiile  realizate de prietenul meu Ştefan Miron. Era prima mea ieşire în lumea cititorilor, care s-a produs în  peste o sută de mii de exemplare. La câteva luni numai, am aflat ceva care m-a făcut să-mi tresalte şi mie inima de bucurie, precum odinioară lui Ion Creangă: primul tiraj se epuizase şi editura a mai tras unul.

Aduceri aminte… Puncte de sprijin în refuzul  abandonului… Şi nostalgii… „Unde eşti, copilărie?!… Dar şi visele, care nu chiar toate sunt amăgiri…

 

Vedeam prin vis 

Vedeam prin vis cum pâcla se destramă,

Cum ar fi ştearsă de o mână sfântă.

Ca mângâierea palmelor de mamă,

Când faţa udă de copil o zvântă.

 

Cu uşurinţă eu băgam de seamă

Cum ziua-noaptea se luau la trântă;

Vedeam prin vis cum pâcla se destramă,

Cum ar fi ştearsă  de o mână sfântă.

 

La Carul Mare părea că se-nhamă

Luceafărul şi-n zboru-i se avântă,

În scârţâitul roţilor de-aramă.

Şi vechiul Drum al Robilor frământă.

 

Vedeam prin vis cum pâcla se destramă.

La temelia şi în miezul viselor – de zi şi de noapte – se află, însă, lumea reală, cu oamenii şi cu întâmplările. Destinul…

 

                       Spranţele frunze

Ca frunzele toamnei speranţele cad

Şi toamna asta abia se arată,

Cu ochii ei mari şi verzi ca de jad

Şi siluetă felină de fată.

 

Moara mai are  încă apă în vad,

Iar apa încă mai este curată;

Ca frunzele toamnei speranţele cad

Şi toamna asta abia se arată.

 

Ca dinţii îmbătrâniţi cad cetini de brad,

Iar rândunica demult e plecată.

Şi în termometre gradele tot scad,

Spre cer tot mai mult privirile cată.

Ca frunzele toamnei speranţele cad.

Iar noi ne mângâiem  cu zicerea:”Speranţa moare ultima”. Dar  oare nu este trist că noi murim înaintea ei ?!… Deocamdată, nici un răspuns credibil. Adică încurajator. Deci dar,  nu ne rămâne decât să scriem mai departe, dar să şi citim, atâta vreme cât mai avem ce…

 

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.570 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2019 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5