Sub zări de aur și tăceri,
Dormea țarina în mister,
Iar timpul, corb cu aripi reci,
Țesea destinul pentru veci.

Eram copil cu ochi senini,
Prin roua blândelor grădini,
Iar via-mi sta ca un altar,
Sub cerul vechi, rămas hoinar.

Bolnav era atunci tataia,
În iarnă, geru’-i stârni văpaia,
Dar glasul lui, ca un izvor,
Mi-a pus în palmă viitor.

„Lasă trei mugurii pentru rod”,
Spunea încet, cu blându-i ton,
„Și fiecare coardă de vie,
Cinci la butuc”, sfântă prorocie.

Sub foarfec rece și lumină,
Curgea timpul prin grădină,
Iar soarele urca ușor,
Pe scara-albastră-a norilor.

Curățam butuc după butuc,
Ca timpul însuși să-l aduc
Din rădăcini spre viitor,
Prin seva tainelor de dor.

Când m-am întors apoi acasă,
Bătea amiaza luminoasă,
Iar tata, surprins de bucurie,
Mi-a pus cununa de făurie.

Și-n toamna plină de parfum,
Au curs ciorchinii ca un drum
De stele coapte spre pământ,
În cântec vechi și legământ.

Mustul, ca mierea din povești,
Curgea spre beciuri bătrânești,
Iar vinul, sânge de rubin,
Visa sub ger și cer sublim.

Anii au trecut ca frunza-n vânt,
Dar via-mi este legământ,
Că tata încă-mi spune lin:
„Tu ești al viei bun destin!”

Și când s-or stinge zări și clipe,
Sub cer de brume și aripe,
Va crește-n muguri peste vremi,
Un dor pe care să-l mai semeni.
*
Timpul, râu de frunze moarte,
Curgea tăcut printre butuci…
Timpul, morar nevăzut în arte,
Măcina anii-n praf, străluci.