Gheorghe A. STROIA,
la moartea unui ZEU

UMBRA TA (lui MIRcea ALBulescu)

Am crescut la umbra ta,
Știind că nu-mi vei ține umbră.
Ramurile tale înalte
m-au făcut să văd altfel lumina – 
vestitor al nopții, 
murg nărăvaș,
alergând mult prea repede.
Am crescut cu vocea ta,
o apă cu susur dulce,
purtând barca viselor
printre adormitele pietre.
Te-am auzit de multe ori
invitând moartea 
la o cină romantică,
pe o peluză cu flori de foc,
șoptindu-i tandru,
cu un amor nebun.
Te-am visat saltimbanc,
la curtea regelui poeziei,
pășind câmpurile verzi
cu opinci de aur,
alintând iarba sărutată de vânt.
Te-am zărit pe bolta înstelată
bătând din aripi sângerii, 
printre norii mirosind a ploaie,
coborând apoi printre picuri
în adâncul roditoarelor semințe.
Te văd purtând în spate crucea,
nu a vârstei, ci a dorinței,
mai tânără ca niciodată,
mai curată ca oricând,
purificată de durerea însingurării
și prea multele încercări.

La umbra ta, în căldura vocii tale,
în privirile tale senine,
mă visez și acum crescând,
din pământul moale,
o cruce de piatră
la căpătâiul unui ZEU…