Primit pentru publicare: 21 mart.2016
Autor: Ioan GRĂMADĂ, Câmpulung-Moldovenesc
Editor: Ion ISTRATE
Publicat: 21 mart.2016

Un debut mai mult decât promițător

Cum înțeleg eu poezia lui Ion N. Oprea

Motto:” Poetul este singura ființă care își poartă inima  în afară de sine”, Lucian Blaga .

Despre volumul” Fragilitate. Cuvinte pe vertical”, pornind de la titlu, aș vrea să subliniez ceea ce reușește autorul să ne ofere ca o sensibilitate a sa – puritatea lui sufletească, morala creștină, iubirea, omenia, grija față de tot ce se petrece în jur, atitudinea și poziția sa fermă în ceea ce susține, realizând în fond ceva nou, stihul documentar. Citindu-l, am sentimentul că am pătruns și în farmecul și bogăția folclorului românesc, unde mă întâmpină balada, cântecul, colindele, dar și proverbele și zicătorile.

Savurându-i cuvintele, te poți considera, deodată, antrenat într-un dialog cu versificatorul, care dorește să te asigure în primul rând de sinceritatea gândurilor și vorbelor sale, devenind direct sfetnicul tău – cititorul – de taină, te ajută să-ți înțelegi propriile rosturi pe acest pământ, te îndeamnă să faci bine semenilor tăi. Ofertantul pune la dispoziția noastră bogatele și folositoarele învățăminte din cee ace a învățat și el, la rându-i – respectul față de bătrâni, ca sfătuitori și îndrumători, încă de pe timpul când se participa la sfatul bătrânilor sau înțelepților.

Dar ce păcat că după 89, în loc să fie cinstiți și venerați, sunt marginalizați, părăsiți, oameni care nu se mai bucură de sprijin și mângâiere nici din partea statului dar nici a copiilor și nepoților. Dar cel mai tare îi dor pe bătrâni nu atât articulațiile, lipsa unui tratament medicamentos, cât mai ales dorul de copiii plecați peste țări și mări, acea singurătate care îi macină zilnic, mulțumindu-se ca să primească  când și când căte un telefon.

Vom întâlni în cartea citată versuri gingașe, calde îndemnuri de a cinsti și respecta familia, cu valorile sale rurale, în speranța că toate gospodăriile vor continua  să alcătuiască gliile unei frumoase Românii, spiritual patriotic străbate ca un fir fin  cele mai multe dintre verticale. În mod statornic, mai la tot pasul, autorul, cu o anume nostalgie, revine și cere, îndemn tinerilor, să nu uite și să nu-și abandoneze părinții, pe bătrâni și bolnavi, care, cu gândul la ei, deși își suportă greu  și mereu durerea picioarelor, a oaselor, își numără pastilele, poticnindu-se că nu sunt siguri și nu se pot bucura de o cană de apă din partea urmașilor, vrednici doar să le ia pensia pentru interesele lor.

Cu surprindere, deloc plăcută, autorul relatează cum în perioada post- decembristă pe care o străbatem acum, nu mai sunt valabile, apreciate nici scrisorile adresate prietenilor și confraților în ale scrisului, scrisori care, până nu demult, cu stilul lor epistolar se constituiau în adevărate opere literare.

Altădată, zice versificatorul, scrisorile erau asemănate cu adevărate imnuri dedicate pieteniei, iubirii sau căsătorie, iar cartea cu prețuita-I  căutare  devenea o probă ce se păstra în zestrea familiei cât și pentru urmași, o mare  istorie  memorabilă a neamului nostru.

În capitolul III, intitulat Demnitate, dovedește clar că s-a desprins de tarele trecutului, încearcă și reușește a ne readuce în imagine câteva episoade din vremea comunismului – cu acea preocupre asiduă pentru formarea omului nou,  vehiculată de propagandiștii vremii, ce n-au rămas doar vise și dileme nefericit vehiculate de cultul nedreptății și minciunii, ci reluări azi ale acelorași teme, dar cu sancțiuni ferme dacă nu-s respectate. Numai că, îndepărtându-ne ușor, ușor din acea stare de tristețe și de lucruri sumbre, autorul reușește a ne reda  cu optimism frumusețile naturii prin descrierea succesivă a unor tablouri din fireasca zonă a anotimpurilor, fiecare cu farmecul său, încântându-ne.

Imaginea toamnei cu strugurii copți și mustul dulceag, cu sărbătorirea vinului băut din ulcioare și frunze colorate, aici fac și eu o mărturisire despre plimbarea noastră din toamna trecută prin Copoul inundate  de culorile autumnale în care ne-am simțit bine, fiind alături. Primăvara cu florile multicolore care înveselesc sufletul omului și întreaga natură, cu vara însorită, deși din prea marea căldură, aproape totul s-a uscat și n-a mai fost de pășunat. Despre iarnă ne  spune că în alte țări toate-s protejate și că oamenii le confecționează haine de protecție copacilor, în timp ce la noi se distrug pădurile și mediul ambient. Concordând  cu ce am găsit În lectura unei cărți,  sublinierea  aparținând profesorului Traian Demetrescu: “natura creând omul, n-a știut că-și crează cel mai neîmpăcat dușman al său”. La care, pentru ca să închei într-o notă optimistă această primă parte-sinteză a comentariilor adaug o cugetare rostită de marele înțelept al antichității, Pitagora: “Ce ideie fundamental a ordinii, frumuseții și păcii, legătura omului cu natura”.

Dar  până să afle și alți amici ai noștri, poate și critici literari, despre apariția acestui volum de versuri pe care îl vor întoarce pe toate fețele, eu stimat și drag prieten, te felicit din toată inima pentru acest minunat debut în domeniul poeziei, despre care se spunea cândva că au acces numai zeii, pentru că, prin aceasta ai probat cee ace se știe, că nu e om să nu fi scris o poezie, deci noi oamenii și zeii, indiferent de loc facem poezie inimii și sufletului nostru.

Sunt convins că tot mai mulți cititori, nu numai dintre confrații noștri, colegi ai Cenaclului la distanță, vor aprecia cum se cuvine, reușita acestui debut.

Cu cele mai sincere sentimente de prietenie, calde urări de sănătate, cu bucuria unor noi împliniri, vă îmbrățișează Ioan și Didina din Bucovina.
                                                                   24 ianuarie 2016
                                     *
Despre valoarea literară a poeziei se spune că poetul ridică uneori cu uneltele sale lingvistice vocea sa la rangul de rugăciune, iar alteori  coboară la tihna cântecului de leagăn… Și de la farmecul naturii, prin succesiunea  firească a anotimpurilor descries în prima parte, poetul devine iubitor al felinelor, mai ales al motanului Lache, ființă nevorbitoare care își schimbă uneori înfățișarea în urma ori a unor tăvăleli erotice sau prin frunzele uscate. Cu Lache, timpul curge în ritmuri diferite, care uneori se dilată sau se contractă. Dar împreună om și animal se bucură de primele raze de soare, în aerul răcoros și roua de afară, continuând apoi joaca în casă, pe sub masă.

Fără vreo urmă de reproș, mă așteptam însă a descoperi o poezie dedicate celor doi porumbei, locatari ai ferestrei de la balcon, prieteni atât de îndrăgiți ai poetului, ce îl însoțesc mereu în momentele de singurtate, dar sper ca dorința mea să se realizeze într-un viitor volum tot cu multe cuvinte pe vertical. Că  acest ușor regret  se va estompa prin acele cuvinte înțelepte, ale unei filosofii și personalități de aleasă cultură, acele maxime și reflecții, pentru care personal am o deosebită predilecție, eu având înscrise de mine 1340 asemenea cugetări în 12 caiete, pe domenii. Pe bună dreptate se spune că anticii iubeau maximele și reflecțiile, iar țăranii noștri își păstrează proverbele și zicătorile, care oricât de mult s-ar transforma societatea ele vor rămâne mereu valabile și în actualitate, deoarece sunt verificate în practica vieții.

Astfel una dintre primele maxime aparținând filosofului Sigmund Freud ne spune “Omului îi trebuie un vis pentru ca să suporte realitatea trăită”. Aici doresc a mai adăuga și cugetarea „Retrăind amintirile frumoase din copilărie ne vom afla în singurul rai, de unde nu ne poate izgoni nimeni”, sau „Trăiec cu adevărat doar aceia care luptă”.  Dar nici că se putea să nu descopăr printre poeziile  lui Ion N. Oprea, domnia-sa ca martor fidel al istoriei,  și versuri axate pe această temă, care ne readuc în imaginație realități triste ale trecutului dar și mai ales acestea prin care trece acum țara, cu măsuri de austeritate, cu incertitudini privind soarta pensiilor și a salariilor, cu acel flagel al corupției care se tot extinde de la o zi la alta, precum o caracatiță. Asistăm la demisii și schimbări de guverne, cu (minciuni) și promisiuni neonorate din partea politicienilor și tehnocraților, cu  proteste și nemulțumiri că nu se preocupă de promovarea oamenilor de valoare, a tinerilor merituoși și performanți, despre care, cu o anumită temere, autorul scrie deocamdată pe hârtie un gen de poezie, până a ajunge la cuvântul nedorit – anarhie, în speranța că România va fi reașezată pe umerii tineri, a unei generații puternice, care să preia cheia progresului și a interesului țării.

Poezia Îmtrebare începe cu trei enunțuri , despre om, dragoste și speranță, pe care eu țin să le onorez cu aceste elogii desprinse la fel din maxime și reflecții. „Omul este cel mai frumos psalm închinat naturii, Omul o mare taină a lui Dumnezeu” (Dumitru Stăniloaie); „Dragostea este un dar divin, care ne dă puteri miraculoase și speranțe că vom reuși să sfidăm necunoscutul destin”( Geta Modiga); „Speranțța este o formă de manifestare a curajului” (Nicolae Titulescu).

Ce păcat că uneori frumusețea acestor cuvinte sunt însoțite ca o umbră de o serie de vicii ca ipocrizia, aroganța, rătăcirea, ezitările ce alimentează pofta de merite. Așa cum era de așteptat, câteva din poeziile înserate în volum sunt dedicate părinților cu toată duioșia anilor din copilărie, locurilor natale, cu vacanțele de Paști și Crăciun, sau cu ajutorul dat la treburile gospodărești. Cuvinte pline de duioșie sunt adresate iubitei mame, care i-au vegheat copilăria și printre tors sau țesut îi povestea atâtea lucruri minunate cu Baba Dochia, Feți Frumoși și Ilene-Cosânzene, ori alte personaje din basme.

Dar dincolo de amintirile anilor de copilărie și adolescență, autorul dedică cu multă nostalgie și adânci regrete, un adevărat imn ființei celei mai iubite, aceleea care i-a fost soție iubitoare și care prin vrerea destinului l-a lăsat de multă vreme singur. Pe bună dreptate autorul adresează un anume reproș autorităților care premiază cuplurile la nunta de aur cu diplome și premii în bani la aniversarea a 50 ani de la căsătorie, în timp ce acelor bărbați sau femei rămași singuri, nici nu-i întreabă de sănătate, mulțumindu-se că doar își plătesc impozitele la Primărie și taxa pentru mormânt, care nu-i deloc mică.

Despre  acele versuri referitoare la politică, deși unele desprinse din realitățile cotidiene, nici nu doresc să le comentez. Cel  mai mult  mă supără sau mai bine zis mă revoltă acele mereu și mereu sintagme rostite de guvernanți și anume că „Nu sunt bani pentru cultură, pentru medicamente, pentru decontarea cheltuielilor pentru operații, pentru întreținerea spitalelor sau repararea sediilor muzeelor sau caselor memoriale”, în timp ce banii poporului se măsluiesc cu sacii sau sacoșele, prin acte și fapte de corupție, delegări uriașe, distracții în stațiuni exotice.

Închei  cu două cugetări: „Politica făcută corect este o binefacere în fața semenilor tăi„ (Eugen Pop) sau „A face politică înseamnă să-ți pese de oameni” (John Kennedy).
                                                                 9 februarie 2016