Revista Luceafărul: Anul XII, Nr. 6 (136), Iunie 2020
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Un debut mult întârziat: Camelia Florescu, „Nu-s o fată ca oricareˮ

Primit pentru publicare: 03 Iun. 2020
Autor: Voichița PĂLĂCEANU-VEREȘ
Publicat: 03 Iun.  2020
© Voichița Pălăcean-Vereș, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

Un debut mult întârziat: Camelia Florescu, „Nu-s o fată ca oricareˮ

Am cunoscut-o pe Camelia Florescu în urmă cu câțiva ani, prin intermediul câtorva poezii pe care mi le-a trimis spre publicare în antologia pe care o păstoream. De la prima lectură, versurile sale și-a dovedit incontestabila calitate de a ajunge la suflet, constatare ce i-am comunicat-o imediat. Răspunsul său la feedbackul oferit m-a uimit: „Nu m-am gândit până acum să public  poezie, nu știu dacă am talent, dacă…ˮ. 

Iată că în rodnica toamnă 2019, după ce, vreme de câțiva ani, Camelia Florescu a fost efectiv o prezență ferventă în lumea literară, regăsindu-i numele în publicații tipărite și virtuale, dar și în cronicile consemnând evenimente culturale din toată țara, chiar și Europa, a debutat editorial. Prezență fizică absolut cuceritoare, cu o energie demnă de un tânăr debutant, Domnia Sa a dovedit că spațiul nu este o justificare în a menține distanța, atâta vreme cât avionul te poartă fără probleme până în miezul fierbinte al lucrurilor, până în locul unde cultura „se întâmplăˮ. Astfel, clujenii s-au bucurat de prezența printre ei în trei ocazii importante, încântându-ne la lansarea Antologiei Napoca Nova „Casa mea, România Mareˮ, la Festivalul Național „Satiriconˮ al epigramiștilor (o creație a sa a fost textul-suport pentru secțiunea de parodie a concursului) și la aniversarea „rotundăˮ a profesoarei Lucia-Elena Locusteanu, poet și critic literar important. La aceste evenimente ale urbei transilvane, efervescenta Camelia Florescu a recitat din propria creație, dar a și interpretat piese de muzică ușoară. Fiindcă numele său este legat, în primul rând, de muzica pop, de Festivalul „Mamaiaˮ, unde s-a făcut remarcată în anii adolescenței și a primei tinereți. Amintindu-mi performanțele ei din acel timp (suntem de aceeași vârstă), mă gândesc că nu a ajuns în prima linie a muzicii datorită neșansei de a fi colegă de generație cu o altă tânără purtând același nume, dar căreia i s-au deschis și altfel porțile celebrității…
Înaintea sărbătorile pascale, în plină pandemie, volumul de debut al Cameliei, recent apărut, mi-a parvenit însoțit de o superbă felicitare. Citisem poeziile sale înainte, în postările din spațiul virtual și pe șpaltul  ce mi l-a trimis cu săptămâni înainte, însă versurile ei întrupate în carte au reușit să-mi transmită emoția mai pregnant, mai profund.
Volumul, cu titlul „Nu-s o fată ca oricareˮ, apărut la Smart Publishing, are 116 p. format A5 și poartă girul criticului Alex Ștefănescu (prefațator) și al poetului Lucian Avramescu (coperta a IV-a). Titlul simpatetic nu a fost întâmplător ales: el sintetizează un destin și sugerează mereu amânata clipă a întâlnirii autoarei cu cititorii.

Închinată mamei sale, cartea este secționată în cinci cicluri: Anotimpuri, Rădăcini, Zona confuză a dragostei, Serpentine, Nelocuită. 

Prima poezie reia substantivul din titlul volumului: Zână primăvară, fată despletită este cea pe care toate elementele naturii „Te vestesc mireasă, tainică ispită/ Pentru balul vieții neconvenționalˮ.
Un „bal neconvențional al viețiiˮ este întreg volumul Cameliei Florescu, care prin stih celebrează bucuria de a trăi fiecare clipă ca pe ultima, mulțumind destinului pentru tot ceea ce i-a presărat în cale, fie bune, fie rele. Tonică, optimistă, poeta transmite din fiecare pagină aproape energie vitală și dau aici exemplu textele din care se articulează grupajul Anotimpuri.

Uneori, tristețea se face stăpână pe inimă. Figura paternă, de pildă, ce tezaurizează milenara înțelepciune populară („Nu te-opri s-adulmeci banii/ Mergi ’nainte, numa-n față!ˮ), trezește în sufletul Camelie o nostalgică rememorare, el fiind „lut nedat uităriiˮ (Rădăcini), dar și „arc aburind tomnatic,/ sub pământul viorii taleˮ (Fără tine, tată). Timpul, în inexorabila sa trecere, lasă urme adânci, astfel că înșine am devenit „acești saci de oase,/ desfrunziți, despletiți, aplecați de oaseˮ, cărora „ne lipsește curajul/ de-a merge mai departe de marginea păduriiˮ (idem).

Motiv de tristețe este și proiectata despărțire de puiul care-și va lua zborul din cuibul părintesc: „Eu știu că va veni o zi în viața noastră,/ Când vei pleca și tu, firesc în lumea mare,/ Eu știu că-n mie crește de-acum o disperare/ (…) Dar voi lupta vitează cu lacrimile toate,/ Căci forța unei mame e încă neștiutăˮ (Aș vrea să te feresc chiar și de mine), afirmă într-una dintre creațiile închinate fiului său.

Iubirea este tema majoră a liricii tuturor artiștilor cuvântului. Camelia Florescu, deși ajunsă la maturitate, ia contactul cu acest sentiment plină de uimire de fiecare dată, conștientă că se găsește în Zona confuză a dragostei. De la „noapte-aceeaˮ în care „am uitat de toate:/ De ape, de primejdii și părințiiˮ (O noapte pe Dunăre), a trecut timp destul, iubirea „ai ascuns-o apoi într-un sertarˮ, iar ea simte „parcă mă uit pe mine/ într-o carte necitită/ rănită pe-alocuriˮ, „când timpul se răsucește/ ca într-un film mut sub pleoapeˮ (Zona confuză a dragostei). Deși „Mai vin către noi, uite-așa, într-o doarăˮ „Dorințe-mbibate cu vinuri de cramăˮ (Cetatea acestei iubiri), resimte acut „Timp ce nu se întoarceˮ, când „Imposibila nuntăˮ creionează cărarea spre viitor (Imposibila nuntă). Totuși, nu autocompătimire sau jale citim în volumul Cameliei Florescu, cu optimism, fiindcă rememorarea înseamnă re-trăire: „îmi locuiești în minte/ În seri și nopți zvâcnind în amintiri/ Și ce ocean de patimă fierbinte,/ Adânc precum o holdă de iubiri,/ Răstorni (…)/ Iubindu-mă tăcut, doar din priviri!ˮ (Iubiri perene).

În ciclul Serpentine, poeta încearcă să definească existența cu datele ei, în meditații lirice reflectând experiența-i de viață.  Iată o posibilă justificare a actului de creație: „Se sparge-albastra călimară a ochilor bolnavi de dorˮ  (Lanțurile ploii).

Chiar dacă uneori Cuțite de ger, „steril vaierˮ, „Grăunți de minciunăˮ, „izvoare de scâncet lutosˮ  schilodesc sufletul, zămislind lacrima prelinsă pe obraz, Camelia Florescu ne îndeamnă să trăim frumos, urmându-ne visurile, proiectându-ne departe în cronologia efemerului, căci: „Visele noastre deșirate/ ca niște pietre/ care vor să fie fum,/ ca niște lumânări/ care vor să fie lumină,/ ca niște atrii/ care vor să fie inimă/ se opresc la marginea lui plus infinitˮ (Stația plus infinit), unde se află „munți de iubire/ nelocuită, neîncepută,/ neiertătoareˮ (Stația lui plus infinit).

De pe coperta volumului, poeta ne zâmbește misterios cu jumătate de față. Scindată între năzuința împlinirii ca artist vocal și aceea a împlinirii ca artist al cuvântului, și-a însoțit debutul editorial de un alt debut, cu un compact precum conținând cele mai reușite cântece ale sale, de pe coperta căruia ne surâde cu a doua jumătate de chip. Bucurați-vă de poeziile și piesele ei de muzică ușoară, dragi cititori!