Primit pentru publicare: 29 iunie 2016
Autor: Georgică MANOLE, redactor şef al Rev. Luceafărul (Bt)
Publicat: 1 iulie 2016
Editor: Ion ISTRATE

UN  DICŢIONAR  EMINESCU

În timpul vieţii sale, pe care şi-a trăit-o cu o intensitate ce l-a dus la o destul de rapidă părăsire a acestei lumi, Eminescu a scris şi aceste rânduri de o valabilitate copleşitoare şi astăzi (vezi „Scrieri politice”, Editura SSR, Bucureşti, 2011): „Suntem zăpăciţi, nu mai ştim ce voim, ce să facem, ce să primim, ce să respingem, în cine să ne credem; nu ne mai înţelegem şi nu ne mai auzim unii pe alţii; ne trebuie o idee care să limpezească toate capetele şi să ne împreune pe toţi la lucru”.  Unii, e drept, s-au aşezat „împreună…la lucru” pentru a-l demola, alţii pentru a-l zeifica, propunând chiar  canonizarea poetului de către Biserica Ortodoxă Română. Discuţiile aprinse din   primul deceniu al mileniului acesta, şi care s-au mai domolit parcă în acest deceniu, au condus şi la puncte de vedere realiste, precum cele ale lui Eugen Simion sau Alex Ştefănescu, ca să nominalizez doi dintre  criticii destul de responsabili faţă de „fenomenul Eminescu”.  Lor li s-au alăturat alţii de mai mică sau mai mare anvergură, precum Dan Stanca (vezi „aldine” nr. 625): „Problema receptării lui nu are de fapt nici o legătură cu numărul de busturi cioplite în oraşele municipiu de judeţ ale patriei. Nu de aşa ceva ducem lipsă, ci de acea receptare calmă care ar arăta şi maturizarea minţii româneşti. Eminescu a fost şi rămâne un test pentru spiritul naţional, pentru a ne limpezi noi pe noi înşine şi a fi în stare de buna înţelegere a unei poezii şi gândiri care au ştiut ce este provincia şi au combătut provincialismul. Ca adversar al mediocrităţii, Eminescu este cel mai viu dintre noi, iar la moartea lui viul din el ne trezeşte pe noi toţi din apatia ori blazarea atât de frecventate acum”. Acceptând acest principiu, apoi bazaţi pe argumente materiale rezultate din opera scrisă a poetului, şi nu pe speculaţii interpretative ce duc spre cele două extreme, alcătuitorii de dicţionare cu referire la Eminescu şi-au făcut treaba în linişte şi cu seriozitate.

Printre primele dicţionare eminesciene se poate aminti „Dicţionarul limbii poetice a lui Eminescu” (Editura „Academiei”, Bucureşti, 1968) având ca autor pe Tudor Vianu. Este o operă în care autorul se transformă într-un autentic statistician al vocabularului eminescian. Valentin Marica apreciază dicţionarul lui Vianu (vezi „Răsunetul” din 16 iunie 2015) ca fiind unul care porneşte de la „intensitatea accentului de semnificaţie poetică primit de fiecare cuvânt şi de evoluţia vocabularului poetic”.  Solomon Marcus ţine să accentueze că (vezi „România literară” nr. 4 din 2007): „Fiecărui cuvânt care apare în această operă i se consacră un articol în care ordinea sensurilor este cea istorică. Fiecare sens este ilustrat prin citate adecvate din poezii selectate din diferite perioade ale creaţiei eminesciene”.

Un alt dicţionar important dedicat lui Eminescu este  cel coordonat de Dumitru Irimia şi intitulat „Dicţionarul limbajului poetic eminescian. Concordanţele poeziilor antume” ( vol. I şi II, Editura „Axa”, Botoşani, 2002).  S-a scris mult despre importanţa acestuia.  Zamfir Bălan consideră că Dumitru Irimia şi colaboratorii săi (vezi „România literară” nr. 11 din 2003), „…au înregistrat toate unităţile lexicale din întreaga creaţie eminesciană, având ca argument ideea că fiecare cuvânt aparţinând limbajului poetic construieşte o altă semnificaţie decât în limba neutră. Distincţia limbă-instrument de comunicare / limbă poetică, pe care se fundamentează întregul proiect, reface în planul analizei semantice opoziţia fenomenal vs. esenţial: cuvântul poetic „recuperează esenţialul limbii”(D. Irimia). Pornind de la aceste principii, ”Dicţionarul…” a fost alcătuit pe baza relaţiei lingvistice dintre paradigmatic şi sintagmatic. Înregistrările se opresc atât asupra formelor de bază ale cuvintelor (unităţile lexicale paradigmatice – lemele), cât şi asupra variantelor morfologice ale acestora (variantele sintagmatice – ocurenţele)”.

Sub aceeaşi coordonare a lui Dumitru Irimia, patru ani mai târziu, apare „Dicţionarul limbajului poetic eminescian. Concordanţele poeziilor postume” ( vol. I, II, III şi IV, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 2006). Şi acesta a avut o primire bună  din partea criticii de specialitate. Într-un articol elogios (vezi „România literară” nr. 4 din 2007),   Solomon Marcus ţine să precizeze: „… fiecare cuvânt este înregistrat în forma sa de bază (atemporală, la verbe; acazuală, la substantive, pronume, adjective), care reprezintă lema, iar cuvintele – variante morfologice reprezintă ocurenţele lor contextuale. Concordanţa este raportul de apartenenţă a ocurenţelor la leme”.

După modelul „concordanţelor” poeziilor antume şi postume ale lui Eminescu, au apărut şi cele ce au vizat „concordanţele” prozei antume şi postume. Acestor dicţionare, dar şi altora, li se alătură unul de o factură specială, conceput de Viorica S. Constantinescu: „Dicţionarul de cultură poetică. Eminescu” ( Editura „Universitas XXI”, Iaşi, 2010). Dicţionarul se deschide cu o prefaţă  scrisă de prof. univ. dr. Codrin Liviu Cuţitaru şi care are un titlu care te face s-o citeşti neapărat: „Responsabilitatea faţă de Eminescu”. E bine de reţinut câteva idei ale prefaţatorului pentru a stabili contextul în care Viorica S. Constantinescu a conceput acest dicţionar: 1. „există la ora actuală, în cultura română, o iresponsabilitate faţă de Eminescu, şi nu numai faţă de Eminescu, ci în general, o iresponsabilitate faţă de valorile care au construit identitatea noastră naţională în ultimă instanţă, în istorie”; 2. „…un exemplu de patologie este raportarea la  Eminescu, Eminescu reprezentând una dintre valorile de prim rang ale istoriei noastre naţionale”; 3. „delatorii şi zelatorii lui Eminescu sunt cei care la ora actuală distrug o raportare adecvată la această valoare, poetul Mihai Eminescu”; 4. „prin delatori înţelegem acei repudiatori, acele spirite negativiste care au încercat să diminueze valoarea lui Eminescu, să marginalizeze impactul extraordinar intelectual şi estetic cultural pe care l-a avut atât în timpul vieţii, cât şi după moartea lui”; 5. „dar, există şi un grup, din punctul meu de vedere chiar mai periculos, care a început să capete un contur tot mai puternic în ultimii ani, al zelatorilor lui Eminescu, al acelor divinizatori ai lui Eminescu care, în exerciţiul lor de supralicitare, opus delatorilor, nu fac altceva decât să distrugă autenticitatea lui Eminescu şi să transforme valoarea lui reală, culturală, estetică, spirituală, în ceva cumva derizoriu”; 5. „rezultatul acestor două atitudini este o necunoaştere a lui Eminescu, o împingere a ceea ce îl face pe Eminescu cu adevărat real, cu adevărat puternic, cu adevărat reprezentativ pentru identitatea noastră, către marginalitate şi transformarea numelui lui Eminescu într-o abstracţiune, cu care se jonglează din zona repudierii către cea a mitologizării, fără a ne raporta la ceea ce este cu adevărat important în poezia lui, în munca lui Eminescu”.

Prefaţa este urmată de câteva citate din Alexandru Bogdan, I. M. Raşcu, George Călinescu şi Zoe Dumitrescu-Buşulenga.

Profesor la Universitatea din Iaşi şi membră a Uniunii Scriitorilor din România, Viorica S. Constantinescu este autoarea unor cărţi importante pentru literatura română: „Povestiri biblice” (1990), „Arta grădinii” (1992), „Evreul stereotip. Schiţă de istorie culturală” (1996), „Exotismul în literatura română sin secolul XIX” (1998), „Cultura poetică” (1999), „Dicţionar de personaje biblice şi reprezentarea lor în arte” (2002), „Dicţionar de personaje biblice şi reprezentarea lor în arte. Noul testament” (2005), „The Jew insideus (an outline of Cultural Hystory)” (2010) etc. Lor li se adaugă traduceri din Teresa de Avila şi Fraţii Grimm.  În acelaşi timp, Viorica S. Constantinescu este şi coordonatoarea, alături de Cornelia  Viziteu şi Lucia Cifor, a revistei „Studii eminescologice”, care  apare o dată pe an la Botoşani şi cuprinde lucrările susţinute la Simpozionul Naţional „Eminescu: Carte – Cultură – Civilizaţie”, care se desfăşoară anual în oraşul  poetului.

Dicţionarul în discuţie nu este unul care să-l „zeifice” pe Eminescu. Este unul extras din realitatea operei şi biografiei lui Eminescu, un dicţionar care pune în valoare cultura poetului, preocuparea lui de a cunoaşte istoria şi cultura naţională şi a lumii. Interesat să ştie tot ce a acumulat omenirea şi să înţeleagă credinţele şi comportamentele umane din timpuri străvechi şi până la el, Eminescu nu le-a ţinut doar  pentru propria devenire ci, prin opera sa, a ţinut să le redea prezentului şi viitorimii prin  sute de soluţii. Ori soluţii nu pot veni decât de la cineva  impregnat de cultură.  Din această perspectivă, autoarea  este conştientă că Eminescu n-a fost numai un om al ideilor şi stăpânit de  aviditatea înţelegerii lumii de la începuturi doar pentru sine, cât, mai ales, stăpânit de dorinţe de a orienta şi educa pe alţii.  Viorica S. Constantinescu citeşte atent fiecare  rând scris de Eminescu şi extrage termenii ce vin dinspre acumulările culturale eminesciene cărora le dedică un articol ce explică istoricul fiecăruia. Spre exemplu, spaţiul rezervat literei A, este completat cu: Adonis, Agamemnon, Ahasverus, Ahile, Ahriman, Ajax, Aliotman, Amon Ra, Amor, Anadiomene (Venus), Andromaca, Apollo, Arald, Arcadia, Armonia, Aron  Pumnul, Aticism, Atlas, Atreu, Aurora, Avari, Ave Maria. Şi arhitectura dicţionarului  completează în acest mod fiecare literă, trădând un act de ataşament remarcabil al autoarei faţă de poetul naţional. „Repere biografice”, „Bibliografie”, „Indice de nume” şi vignietele  Violetei Lăcătuşu, întregesc un dicţionar necesar înţelegerii operei eminesciene.