Publicat de Ion N.Oprea, 24 nov. 2013

Cu întârziere am în faţă albumul „Să ne cunoaştem artiştii în viaţă”, autor Gheorghe Bălăceanu, realizat in 2000,cuprinzand 33 de nume,(am numarat

pentru ca lipseste cuprinsul)la Editura Timpul, Iaşi, am mulţi cunoscuţi mie, printre ei şi Mircea Popescu, fost coleg de profesie într-o vreme, când amândoi ne câştigam pâinea, muncind de dimineaţa până seara târziu în finanţele publice…

Ideea realizării albumului, cuprinzând creaţia unora „dintre cei mai reprezentativi membri ai Asociaţiei Artiştilor Plastici ieşeni, nu poate fi decât benefică, atât pentru percepţia în ansamblu a activităţii acestora, cât şi pentru cunoaşterea  individualităţilor pe care o astfel de grupare artistică încearcă să le pună în valoare”, scrie în Cuvânt înainte Aurel Istrati,  membru al Uniunii Artiştilor Plastici, muzeograf principal la Muzeul de Artă, Iaşi.

…”Acum, la începutul celui de-al treilea mileniu, această lucrare, pe care am intitulat-o sugestiv „Să ne cunoaştem artiştii în viaţă”, aş dori să fie un impuls către o iniţiativă susţinută de a ne face cunoscute valorile individuale, la nivel local, naţional şi internaţional”, susţine  autorul albumului, Gheorghe Bălăceanu, doctor în psihologie, preşedintele Asociaţiei Artiştilor Plastici a judeţului Iaşi.

Din 2001 şi până astăzi a sporit numărul manifestărilor publice dar şi al celor care creează frumosul pentru că simt şi trăiesc ceea ce ne-a oferit Creatorul, noi doar amplificându-l coloristic şi manual, oferindu-l ori apropiindu-ni-l. Numele unora, Viorica Toporaş, Iulia Albu, Nicolae Popa, Costică Pâinedulce, Mircea Popescu, Mihai Puiu, ne sunt prieteni apropiaţi, ei sau ele fiind creatori de asemenea stări. Eudochia Lucia Julean, bucovineancă prin naştere, cu diplome şi premii la multe expoziţii şi concursuri de anvergură, îşi aduce aminte cu plăcere despre cum l-a cunoscut pe Aurel Leon, magistrul meu în ale publicisticii, maestrul fiind şi părintele iubitor al artiştilor amatori pe care i-a încurajat şi promovat în ambiţiile lor adesea juvenile. El i-a identificat şi separat numele, ea dactilografiindu-i lucrările, probabil şi pe cele publicate în Monitorul La „Cafeaua de dimineaţa”, rubrică foarte mult apreciata de cititori. Cornelia Olteanu stând de vorbă cu Constantin Radinschi a aflat că a fi pictor e precum într-o căsnicie, numai că aici, la şevalet, nu ajungi niciodată la rutină. Pictura, asemenea unei femei, rămâne mereu misterioasă, provocatoare, ispititoare…

Om al finanţelor, al calculelor contabile, ba chiar şi revizor contabil, Mircea Popescu, ispitit poate de ceea ce spunea Radinschi despre opera misterioasă şi ispititoare, ambiţios şi mereu dornic de perfecţionare, tocmai de aceea a şi urmat cursurile de pictură ale Şcolii Populare de Artă, norocul ajutându-l să ajungă pe mâinile şi sub privirile de maestru ale profesorului Leonard Ghiţă, un desăvârşit.

Încă din perioada de şcoală a început o bogată activitate expoziţională, încununată de premii prestigioase: premiul II la etapa judeţeană a concursului artistic în 1981 la Festivalul Naţional „Cântarea României”, locul I în 1982 la etapa de masă a aceluiaşi concurs, iar în 1983 a avut prima expoziţie personală, vernisată la galeriile „Rotonda” a IMF, Iaşi. Despre cum a fost perceput Mircea Popescu la această manifestare de debut a fost meritul scriitorului şi comentatorului de artă Aurel Leon să ni-l prezinte: „Mircea Popescu e un bărbat prob, cu gesturi surprinzător de tandre pentru gabaritul său şi cu o ţâncuşă de veşnică uimire în privirea-i senină. Ghiceşti imediat că, fascinat de lumină, în intimitatea-i discretă, cavalerul cu carură demnă de a se întrece în turniruri medievale, e de fapt un sentimental uşor romantic, iubind florile. vegetaţia sub patetismul anotimpurilor şi mai ales crestomaţia cerului pe care parcă l-ar ţine în braţe… Mircea Popescu  practică o pictură având realismul drept punct de plecare, iar rafinamentul său depinde de densitatea sau rarefierea luminii…

Nimic violent, un calm infuzat în pensulaţie, modestie şi generozitate în expresie. Peisajul său preferă sugerarea volumelor prin vibraţia cromatică, transmite sentimentul de lucru bine organizat, definitiv, precum şi bucuria adevărului imuabil al lucrurilor… O discretă filtrare a descripţiei, îmbinată cu câteva modulaţii aproape fauviste, configurează  un poetic modulat, blând şi rezonant şi la o paletă zgârcită, parcimonios în gesturi şi prevenitor cu lumina, Mircea Popescu reuşeşte o pictură cu amplitudini expresioniste, deschise ca şi firea sa, părând că un paspoal de mătase îmbietoare încadrează fiecare lucrare”.

Alte şi alte manifestări publice ni-l fac cunoscut pe Mircea Popescu – expoziţia judeţeană, cu taberele de creaţie de la Cetatea Neamţului şi Salonul de Toamnă al artiştilor plastici amatori, galeriile „Victoria”, Iaşi, în 1983, cu locul I ; Salonul interjudeţean al artei plastice naive, ediţia a VIII-a Botoşani, expoziţie personală la galeriile „Flacăra Iaşului” şi participarea la Salonul de Toamnă al artiştilor plastici amatori, galeriile „Victoria”, Iaşi, cu premiul I la Botoşani în 1984; premiul I în 1985 la etapa judeţeană –Iaşi, premiul I şi titlul de laureat la etapa republicană a Festivalului Naţional Cântarea României- Bucureşti…

Cu lucrări intitulate Maci, Flori de toamnă, Peisaj de iarnă, Citadină, Peisaj din Tătăraşi ş.a., participant la multe manifestări expoziţionale, el însuşi organizator şi iniţiator al  lor, activ promotor al artei neprofesioniştilor dar cu veleităţi de profund profesionist în domeniu, fondator al Cenaclului „N.N. Tonitza”, preşedinte al lui şi ulterior şi al celui cu numele de „Th. Pallady” şi al Asociaţiei Artiştilor Plastici neprofesionişti a Judeţului Iaşi, Mircea Popescu considerat o figură remarcabilă a lumii amatoare de artă a Iaşului, este, nu odată, aşteptat să-şi povestească din bucuriile şi peripeţiile de om al artei frumosului. Am preluat pentru cei ce vor să-l asculte ceva din escapadele sale cu prietenii în Tabăra de creaţie de la Paşcani, 1982: „Eram preşedintele cenaclului „N.N. Tonitza” şi cum se apropiau zilele frumoase ale verii, voiam să organizez o tabără de creaţie la Paşcani. La vremea aceea  mai marele oraşului era d-l Bodoaşcă, un om de suflet, care deşi era membru de partid (că din păcate nu puteai ocupa o funcţie de conducere fără a fi înregimentat în clanul celor mai buni fii ai patriei), era un mare iubitor de artă şi nu s-a lăsat până nu ne-a oferit toate condiţiile: a intervenit la unităţile de profil din localitate pentru a obţine gratuit pânză de pictură pentru toţi participanţii la tabără, ne-a facilitat cazarea la hotelul „Central” la cele mai mici preţuri, într-un cuvânt, ne-a asigurat atmosfera tocmai bună pentru a uita de problemele cotidiene şi a ne dărui cu totul activităţi de creaţie.

Au trecut destul de repede frumoasele zile în  care fiecare dintre noi am fost subiectul  sau martorul unor întâmplări care ar merita cu prisosinţă a fi povestite, când, înainte de ultima zi de tabără, domnul Bodoaşcă ne-a rugat ca la ora 15, toţi participanţii la tabără să fie prezenţi în faţa hotelului pentru că avea plăcerea să ne invite  la o seară culturală organizată de Casa de Cultură a oraşului. Ca să fim sinceri, nu ne prea încânta să asistăm la o punere în scenă a unui program în care să fim şi noi un fel de bomboană pe colivă la un spectacol plictisitor specific vremurilor de atunci. Dar având în vedere aprecierea de care ne-am  bucurat şi atenţia cu care fuseserăm înconjuraţi, am considerat că nu era frumos să refuzăm, aşa că la ora fixată eram cu toţii în faţa hotelului.

Exact la ora stabilită a sosit un autobuz şi fără alte explicaţii ne-a îmbarcat pe toţi şi ne-a transportat într-o direcţie necunoscută, fiind în final debarcaţi într-o pădure în afara oraşului. Am fost conduşi într-o poieniţă minunată, unde ne aştepta domnul Bodoaşcă împreună cu toţi directorii de întreprinderi din oraş şi un taraf (despre care am aflat ulterior că era al Casei de Cultură) care ne-a întâmpinat cu o frumoasă muzică lăutărească. Ceva mai încolo, era amplasat un gratar plin cu mititei şi cârnăciori care ne umpleau nările de miresme îmbietoare. Nu departe de acesta, într-o maşină erau stivuite frumos mai multe lăzi cu sticle de bere şi vin.

După un cald cuvânt de bun venit, în atmosfera îmbătătoare la propriu şi la figurat, s-a încins un joc drăcesc, mai ales că mare parte dintre membrii cenaclului aparţineau sexului frumos. Era greu de descris în cuvinte veselia ce ne cuprinsese pe toţi, dansam şi râdeam laolaltă împreună cu toate notabilităţile oraşului, făcând haz  de glumele spontane pline de umor fin la care ne întreceam cu toţii. Se făcuse seară târziu şi noi încă mai petreceam la lumina farurilor de la maşini.

Dar cum totul are şi un sfârşit, la plecare am primit fiecare câte două sticle de bere şi una de vin, domnul Bodoaşcă asigurându-ne (deşi nu mai era nevoie, căci ne convinseserăm din plin) că deşi eticheta era de la un vin mediocru, în sticle era un vin excelent !

Înainte de plecare, în holul Casei de Cultură am organizat o expoziţie cu lucrări realizate în tabără. Ne-am bucurat de un succes la care nu ne aşteptam; o bună parte din lucrări au fost cumpărate de vizitatori, multe fiind dăruite de către noi celor care cu atâta plăcere ne oferiseră condiţii minunate de lucru, lăsându-ne tuturor amintiri de neuitat”.

De atunci, iată, au trecut 30 de ani, cam tot atâţia câţi au ţinut anii tinereţilor noastre fragede. Recent, în 2012, în sala de expoziţii şi vernisaje de la Casa Cărţii, la Iaşi, într-o atmosferă distinsă, cei ajunşi astăzi purtători sau uitători la petalele ghioceilor  din pletele noastre, la unii de mult scuturate, s-au adunat iarăşi cu lucrările lor la o nouă depănare a forţelor şi amintirilor tot mai înnobilate… Printre ei şi Mircea Popescu care la 70 de ani, în 23 septembrie 2011, programează o altă expoziţie personală la care, fireşte, de data această va fi prezent cu privirea şi subsemnatul. Doar suntem cunoştinţe şi buni prieteni de peste 40 de ani…Merită !

Iată-ne acum la o nouă personală, de data această înscrisă în filă de carte. Picturile nu vorbesc, dar te îndeamnă şi te cheamă să gândeşti mult, în faţa lor şi după aceea, îmi spunea recent maestrul Neculai Ciochină. Şi are dreptate, i-am vizitat piesele, i-am văzut şi selecţia pentru albumul care i-a îmbogăţit expunerile, eternizându-le, totul e minunat, de unde să încep iarăşi vizionarea, Mircea ? Număr câteva opere la întâmplare, ca să am timpul necesar pentru desecarea lor nu numai cu ochii, cu gândurile: Toamnă la Sagna, Copii spre şcoală, Natură statică cu peşti, Peisaj de iarnă, Veşti de la copii, Aglomeraţie la tramvai, Citadină, Toamnă la Adâncata… Fiecare tablou ar merita multe cuvinte, dar cum prietenul meu Neculai Ciochină mi-a atras atenţia cu privire la folosirea cuvintelor în artă, iar Mircea Popescu, ca şi subsemnatul suntem nişte disciplinaţi, rămânem prieteni şi cu arta dar şi cu făuritorii ei, şi mi se pare că e mai bine. Chiar dacă gândim frumos şi diferit, totul e bucurie, a anotimpurilor, a vieţii care ne cheamă iarăşi şi iarăşi în sălile expoziţionale, de data aceasta cu un nou şi consistent album de autor. Cinste şi respect autorului, dar şi realizatorului ei, Editurii în primul rând.

Mircea Popescu are înfăţişarea cu care ne-a obişnuit, are talent, este harnic şi mare creator. El nu pictează furnale, fabrici şi uzine, fumuri de la centralele termice, poate şi pentru că acestea nu mai există – ne spusese Petre Roman că ele sunt un morman de fier vechi pe care le-a dat la depozitele cu asemenea cumpărături ori le-a vândut străinilor sau bogătaşilor noştri de astăzi cu un dolar bucata ? – el, altă curiozitate, se ocupă de peisaje, dar dând lecţii. Tot de aducere aminte. Când în România se distrug codrii seculari, se taie pădurile comunale –nu de proprietarii lor cum acuză iresponsabilii ci de oricine care cutează, sub ochii îngăduitori ai autorităţilor bine plătite de chiar cei jefuiţi – , pământul ţăranilor rămâne pârloagă, bucatele şi florile se aduc din Turcia sau Olanda, peisajul autohton este neglijat ori minimalizat, Mircea Popescu mare iubitor al lui, tocmai lui i se dedică. Copacilor, florilor, mereu cu gândul la … iarba noastră de-acasă. Parcă chemând notabilităţile la redeşteptare, responsabilitate, la respect pentru pământul străbun şi roadele lui, care sunt tocmai ceea ce pictează el într-o coloristică caldă, fapt pentru care îi mulţumesc. Lucrările lui ne revigorează, ne dă speranţe că, totuşi, mâine va fi mai bine.   Admirator dar şi risipitor de artă nu numai pentru prieteni, cum facem noi scriitorii cu cărţile, ci tot ca şi noi este un darnic pentru publicul larg… Succesul lui la public, ştiu, i-a făcut mefienţi pe mulţi dintre  vizitatorii, comentatorii şi cronicarii de artă care i-au dat curajul de care avem nevoie fiecare în orice moment…

Personala de astăzi, ca şi albumul, rod al inteligenţei şi retoricii peisagistice de care vorbeam, puse în slujba unei intuiţii personale, care nu numai că odihneşte spiritul celui care priveşte, rămâne şi o chemare a altor şi altor împlinirii viitoare. Te aşteptăm Mircea Popescu, mereu receptivi limbajului tău încărcat cu atâtea şi atâtea subînţelesuri.
*
În cartea „Pilule contra devierilor de caracter”, Editura PIM, Iaşi, 2009, autorul, Gheorghe Bălăceanu, îşi aduce aminte: „După ce obţinusem de două ori premiul I şi titlul de laureat al Festivalului Naţional de Creaţie „Cântarea României”, în 1990, împreună cu cei mai valoroşi membri ai cenaclului „Th. Pallady”, am înfiinţat Asociaţia Artiştilor Plastici ieşeni, la iniţiativa domnului Mircea Popescu, primul preşedinte al asociaţiei”…

Deci, Mircea Popescu, ştiam şi eu; este un iniţiator în multe privinţe…