Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

UN OM RAR, UN DASCĂL DE EXCEPŢIE: DOINA UNGUREANU

UN OM RAR, UN DASCĂL DE EXCEPŢIE: DOINA UNGUREANU

Acad. Alexandru ZUB

Ne-a părăsit de curând, după îndelungă suferinţă, o figură marcantă a şcolii şi a cetăţii noastre, profesoara Doina Ungureanu, care în acte figurează şi cu prenumele Aurora.

Mult timp a funcţionat la Liceul „Mihail Sadoveanu“ (actualul Colegiu Naţional), care i-a şi acordat o diplomă de excelenţă. Se impusese de la început ca un dascăl de înaltă valoare şi a rămas astfel de-a lungul unei cariere pline de roade, după cum rezultă şi din numeroasele semnale prilejuite de ceremonia finală. Colegi şi elevi, prieteni şi admiratori sensibili la deontologia didactică au condus-o pe ultimul drum, cu sentimentul că au pierdut un om de o rară nobleţe, de la care aveau de învăţat mereu. Nu e puţin lucru în epoca noastră.

Personal, am şi unele motive în plus să deplâng dispariţia profesoarei Doina Ungureanu. Căci ramura maternă a familiei sale (Gheorghiu) şi-a făcut veacul, cum se spune, în comuna mea natală, Vârful Câmpului, unde l-am întâlnit prima oară şi pe tatăl ei, Ioan Tăzlăuanu, un dascăl nu mai puţin valoros, din aceeaşi zonă binecuvântată a ţării noastre, nordul moldav.(1) Cvasi coetanei, am cunoscut amândoi vicisitudinile unui timp dramatic pentru majoritatea românilor, fiecare din motive specifice. Ea, fiindcă provenea dintr-o familie cu „origine socială nesănătoasă“ (aşa se spunea în epocă), eu fiindcă nu preţuiam cum se cuvine „binefacerile partidului şi guvernului“ democrat-popular.

Ne-a fost dat să ne cunoaştem abia în anii studiilor superioare, Doina (căsătorită apoi cu cercetătorul Costel Ungureanu) urmând chimia, la Iaşi, eu istoria, un domeniu atât de expus încă la intruziuni politice. Ne-a înlesnit cunoştinţa personală faptul că amândoi aveam, fiecare în domeniul său, o anumită răspundere pe linia cercurilor ştiinţifice. În primăvara anului 1957, mă ocupam, cu alţi colegi, de organizarea unei sesiuni aniversare dedicate Marelui Ştefan, după cinci secole de la înscăunare, eveniment la reuşita căruia a contribuit – în ipostaza de mai sus – şi Doina. Discret, însă tenace, ea se identifica, în spirit, cu acţiunea de recuperare axiologică a trecutului, într-un moment când, la nivel statal, istoria era falsificată, masiv, sistematic, anihilant. Unii dintre organizatorii acţiunii au stat de aceea ani în şir după gratii. Când m-am întors, în 1964, nu găseam nimic de lucru şi mă ispitea gândul de a părăsi urbea. S-a întâmplat însă, tocmai atunci, să o întâlnesc pe Doina, în compania soţului ei, înainte de a-mi pune gândul în aplicare. M-au invitat la prânz, în casa familiei lor de pe strada Ibrăileanu 14, unde locuiau, cu micuţa Carmen, cu părinţii (Ioan şi Elena Tăzlăuanu) şi cu bunica maternă, Natalia Gheorghiu, alcătuind un „tablou“ unic, în care patru generaţii îşi armonizau vieţile în respectul deplin faţă de valorile umane, creştine, naţionale. În numele acestui sistem axiologic (năpăstuiţi ei înşişi sub regimul comunist), asistau discret pe cei aflaţi la ananghie, precum eruditul literat Traian Gheorghiu sau arheologul Anton Niţu. „Şeful“ familiei, distinsul naturalist Ioan Tăzlăuanu, a încercat să afle şi pentru mine o soluţie, dar nu s-a putut momentan, ci numai peste câteva luni, după obţinerea unei încadrări în „câmpul muncii“ la Bacău, ca muzeograf, episod pe care l-am evocat deja în alt loc.(2) Dacă îl amintesc şi aici este numai spre a sugera că Doina Ungureanu, angajată atunci la Institutul de Perfecţionare a Cadrelor Didactice (IPCD), în specialitatea sa, era un om ales, în care însuşirile dascălului de excepţie se îngemănau cu un veritabil cult al prieteniei. În casa lor (s-au mutat apoi pe str. Lascăr Catargi 49, fostă Karl Marx) am găsit mereu adăpost, un tacâm disponibil şi cuvântul bun de care simţeam atâta nevoie. Aşa a fost şi cu alţii, până ce s-a stins, nu demult, la capătul unei existenţe nespus de rodnice sub unghi profesional, civic, uman.

Între atâtea semne ale generozităţii sale, dau acum peste o felicitare pascală, trimisă cu soţul ei, în primăvara anului 2006, când era, ştiu bine, deja minată de boală: „Să păstrăm în suflet bucuria Învierii Domnului, să ne bucurăm de primăvara care reînviază speranţele şi dă aripi viselor. Toate realizările tale sunt bucurii pentru noi toţi, care numărăm jumătate de veac de prietenie statornică“. Merita să amintesc această misivă ocazională ca semn al unei prietenii exemplare şi totodată pentru nobleţea expresiei. Doina era profesoară de chimie, dăruită cu totul acestei vocaţii şi pregătind multe serii de elevi, dar avea şi un real interes pentru cultură, dublat de o sensibilitate lirică, pe care ştia, de regulă, s-o mascheze sub o anecdotică plină de ironie.

Mi-a dăruit, din când în când, câte un obiect ce trebuia să fie totodată util şi simbolic. Găsea mereu ocazii (nu neapărat înscrise în calendar) pentru a veni în ajutorul cuiva, fie şi a unui copil necunoscut din zona Neamţului, de care aflase întâmplător, spre a-i oferi lucruri stimulative. Era preocupată, la un moment dat, să colecteze piese vestimentare pentru săraci, pentru monahii ajunşi la nevoie, curăţându-le mai întâi cu grijă, pentru a nu răni pesemne vreo sensibilitate. Nimic nu pare a i se potrivi mai bine ca deviza monahului Nicolae Delarohia, Dăruind vei dobândi! A dărui în condiţii de lipsă, de penurie, de carenţă multiplă, de criză continuă, ca sub trecutul regim, ca în tranziţia ce a urmat, iată un îndemn memorabil.(3)

Dorind să o evoc pe Doina Ungureanu, după despărţirea fizică de la Biserica „40 de Sfinţi“, pe 27 noiembrie 2009, s-a întâmplat să scriu poate prea mult despre semnatarul acestui medalion amical. A ieşit aşa, îmi place să cred, fiindcă era nevoie de o mărturie mai personală, oricât de subiectivă, despre un asemenea om, dispus a-şi sacrifica resursele de timp, energie, talent, cu atât mai mult pe cele de ordin material, pentru a înlesni viaţa altora. Ce lecţie mai utilă se poate degaja dintr-o „viaţă de om“?

Fiindcă unii ar putea fi sceptici în raport cu o atare „biografie“ de dascăl devotat şcolii, elevilor, societăţii apartenente, să spunem totuşi că Doina Ungureanu a lăsat în urmă un curriculum pilduitor, din care îmi îngădui a sublinia unele date mai semnificative. A absolvit Liceul „Oltea Doamna“ în 1952, Facultatea de Chimie (după multe obstrucţii legate de originea socială) la Universitatea din Iaşi în 1958. A urmat apoi o carieră didactică, la Galaţi (până în 1962) şi la Iaşi, la IPCD (până în 1969), finalmente la Liceul „Mihail Sadoveanu“ (Colegiul Naţional de azi), în cadrul căruia a dobândit, în condiţii optime, gradele didactice de rigoare, pensionându-se în 1988, prematur desigur, fiindcă putea aduce încă mult timp servicii învăţământului nostru.

Dacă nu mai era la catedră, eminenta profesoară a continuat totuşi să se ocupe de formarea unor elevi, an de an, până la istovirea forţelor sale, dând încă un exemplu de generozitate pedagogică. Unii din cei pe care i-a meditat astfel au ajuns apoi la rezultate remarcabile în învăţământ sau în cercetare, reconfirmând astfel, dacă mai era nevoie, marile însuşiri formative ale profesoarei.

Competenţa, ataşamentul didactic, receptivitatea la noile abordări în domeniu, priceperea de a dialoga cu fiecare şi de a se adapta la situaţiile ce se iveau sunt însuşiri subliniate şi de specialiştii chemaţi să-i estimeze activitatea. Nu e surprinzător că, după destulă absenţă de la catedră, conducerea Colegiului Naţional îi acorda, la 30 septembrie 2003, diploma de excelenţă pentru „activitate didactică exemplară şi dăruire profesională“. Când tatăl său, Ioan Tăzlăuanu, ex-director, a fost sărbătorit, cu ocazia centenarului, la 24 ianuarie 2006, lumea prezentă a înţeles mai bine că devotamentul faţă de şcoală era oarecum un patrimoniu de familie.

Despre Doina Ungureanu, „aşa cum a fost“, se poate scrie o carte, ar trebui să se scrie, fiindcă a avut o viaţă exemplară sub multe aspecte. Şi poate că se va găsi, dintre numeroşii săi elevi, unul care să o facă, spre folosul lumii noastre, într-un moment când avem atâta nevoia de asemenea modele.
————————————————–
(1)Cf. Alexandru Zub, Un profesor eminent şi un om de inimă: Ioan Tăzlăuanu, în Convorbiri literare, CXXXIX, 2(122), feb. 2006, p. 28-29.
(2)Idem, Iulian Antonescu – în amintire, în vol. Studii şi evocări despre Iulian Antonescu, ed. Eugenia Antonescu şi Ioan Mitrea, Bacău, Corgal Press, 2008, p. 11-15.
(3)Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi. Cuvinte de credinţă, Baia Mare, 1992, p. 140-142.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 40 de abonați

1 comentariu la acestă însemnare

  1. Ispasoiu Albert Marian spune:

    Fie- i tarana usoara! Ne- a- nvatat sa fim ROMANI

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5