Revista Luceafărul: Anul XII, Nr. 4 (134), Aprilie 2020
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

---

Un paradox al istoriei omenirii: condamnarea celor care gândeau înaintea evoluției prezentului lor

Primit pentru publicare: 25 Apr. 2020
Autor: Al. Florin ȚENE, președinte al Ligii Scriitorilor Români
Publicat: 26 Apr.  2020
© Al. Florin Țene, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

---

Un paradox al istoriei omenirii: condamnarea celor care gândeau înaintea evoluției prezentului lor

De-alungul istoriei, am constatat, că personalitățile care au gândit mai înainte de mentalitatea societății prezentului lor, au suferit diferite condamnări, sau le-au fost respinse, invențiile, descoperirile  s-au ideile lor progresiste. De vină fiind inerția, anchilozarea în proiect, și nu în ultimul rând, neîncrederea în noile idei și invenții.

Exemple sunt multiple. Mai toate personalitățile istorice au fost, la timpul lor, respinse de societate, datorită anchilozării acesteia. Poate că și zicala, care a circulat și mai este prezentă printre noi, pe toate meridianele lumii, și în toate timpurile că: “nici-un înțelept nu-i profet în țara lui .“

Socrate, marele filosof s-a născut în dema ateniană Alopex, în anul 470 î.Hr. Tatăl său, Sophroniscus, a fost sculptor, iar mama, Phainarete, era moaşă – profesie la care Socrate a făcut adesea referire, comparând-o cu metoda lui filosofică, maieutica (din grecescul maieuo, „a aduce pe lume”).

De la tatăl său a deprins sculptura, fiind renumit ca autor al faimoasei lucrări în marmură Grațiile înveşmântate, expusă în Acropola din Atena, după cum ne relatează Diogene Laerţiu. A cultivat şi alte arte, precum muzica şi dansul, şi se spune chiar că l-ar fi ajutat pe Euripide la scrierea tragediilor.

Printre profesorii săi s-a numărat şi Anaxagora din Clazomene, unul dintre cei mai importanţi filosofi ai Antichităţii, de la care a învăţat şi Pericle.

O altă legătură spirituală – şi totodată legătură cu Misteriile – a stabilit-o în anul 440 î.Hr., când s-a întâlnit cu marea sacerdotesă a templului lui Apollo, Diotima din Mantineea. Pericle o invitase la Atena să oficieze ceremoniile de purificare a orașului, atins pe atunci de o epidemie de ciumă. Întâlnirea tânărului Socrate cu Diotima avea să fie hotărâtoare pentru viața lui, căci preoteasa l-a iniţiat în misterele orfice ale lui Eros. Mai târziu, Platon a înfățișat momentul în dialogul său Banchetul, unde a inclus un fragment despre Diotima.

Socrate a avut două soții: pe Xantipa (din căsătoria cu ea s-a născut un fiu, Lamprocle) şi pe Myrtle, împreună cu care a avut doi fii, pe Sophroniscus şi pe Menexenus. Unii consideră că a fost căsătorit cu cele două femei în acelaşi timp, căci bigamia fusese legalizată la Atena, în vremuri de războaie frecvente, ca soluţie socială pentru văduvele și orfanii cetății. Se spune că temperamentul nestăpânit al Xantipei i-a pus la încercare lui Socrate, în numeroase ocazii, seninătatea filosofică.

Socrate a fost un soldat viteaz, participând la luptele de la Potideea, în 432 î.Hr., şi Amfipolis, în 422 î.Hr. Când atenienii s-au retras, se zice că el a mers cu spatele, ca să-şi poată înfrunta în continuare inamicul. În afară de plecările pe front, rareori a părăsit Atena. Se știe că a călătorit la Delphi, că a vizitat Corintul, iar în Samos s-a întâlnit cu fizicianul Arhelaus.

Strălucirea discursurilor lui Socrate şi admiraţia stârnită în rândurile concetăţenilor i-au atras invidia a două notabilităţi: Anitus, un bătrân oficial atenian şi Meletos, acolitul său mai tânăr; ofensaţi de ironia filosofului, cei doi l-au acuzat de impietate. Licon, oratorul, a prezentat pledoaria de acuzare, probabil redactată de sofistul Policrate sau chiar de Anitus, în calitate de reprezentant al meşteşugarilor şi magistraţilor poporului. Polieuctus a pronunţat sentinţa, condamnându-l la moarte sau la exil.

După ce David, viitorul rege al Israelului, îl omoară pe Goliat, Abner, comandantul armatei Israelului îl aduce la Saul. Lui Saul îi place foarte mult de David. El îl face comandant în armata sa și îl aduce să locuiască în casa regală.

Mai târziu, când armata se întoarce de la bătălia împotriva filistenilor, femeile cântă: ‘Saul a omorât mii, dar David a omorât zeci de mii’. Deoarece lui David i se acordă mai multă onoare decât lui Saul, acesta devine invidios. Însă fiul lui Saul, Ionatan, nu este invidios. El îl iubește foarte mult pe David și David îl iubește la fel pe Ionatan. De aceea, cei doi își promit unul altuia că vor fi întotdeauna prieteni.David este un foarte bun cântăreț la harpă, iar lui Saul îi place muzica pe care o cântă el. Dar, într-o zi, invidia îl determină pe Saul să facă un lucru îngrozitor. În timp ce David cântă la harpă, Saul își ia sulița și o aruncă spre acesta, zicând: ‘Îl voi țintui pe David de perete’. Însă David se ferește și sulița nu-l atinge. Mai târziu, Saul ratează din nou să-l străpungă pe David cu sulița. Atunci David înțelege că trebuie să fie foarte prudent.

Îți amintești de promisiunea pe care a făcut-o Saul? El a zis că o va da pe fiica sa de soție celui care-l va omorî pe Goliat. Într-un târziu, Saul îi spune lui David că poate s-o ia de soție pe fiica sa Mical, dar mai întâi trebuie să omoare 100 de dușmani filisteni. Gândește-te! Saul speră de fapt că filistenii îl vor omorî pe David. Dar ei nu reușesc acest lucru, așa că Saul i-o dă de soție pe fiica sa lui David.Într-o zi, Saul îi spune lui Ionatan, precum și tuturor slujitorilor săi că vrea să-l omoare pe David. Însă Ionatan îi spune tatălui său: ‘Nu-i face nici un rău lui David. El nu ți-a făcut niciodată vreun rău. Dimpotrivă, tot ce-a făcut a fost de mare folos pentru tine. El și-a riscat viața atunci când l-a omorât pe Goliat și când ai văzut acest lucru, te-ai bucurat’.Saul ascultă de fiul său și promite că nu-i va face nici un rău lui David. David este adus înapoi și-i slujește lui Saul în casa sa, așa cum făcuse înainte. Într-o zi însă, în timp ce David cântă, Saul își aruncă din nou sulița spre David. David se ferește și sulița se înfige în perete. Este pentru a treia oară! David își dă seama acum că trebuie să fugă!În noaptea aceea, David se duce la el acasă. Dar Saul trimite câțiva oameni să-l omoare. Mical știe ce intenționează tatăl ei să facă. De aceea, ea îi spune soțului ei: ‘Dacă nu fugi în noaptea aceasta, mâine vei fi mort’. În noaptea aceea, Mical îl ajută pe David să scape pe fereastră. Timp de aproape șapte ani, David trebuie să se ascundă dintr-un loc în altul ca să nu poată fi găsit de Saul ce intenționa să-l omoare.

Să ne aducem aminte, cu două mii de ani în urmă, de Iisus. Deci, cine a pretins Iisus că este? Cine ne spune Biblia că a fost El? În primul rând, haideţi să aruncăm o privire la cuvintele lui Iisus din Evanghelia după Ioan 10:30: “Eu şi Tatăl una suntem.” La prima vedere, această declaraţie nu pare o revendicare de a fi Dumnezeu. Totuşi, examinaţi care a fost reacţia evreilor la cuvintele lui Iisus: “Nu pentru o lucrare bună aruncăm noi cu pietre în Tine, ci pentru că eşti o hulă, şi pentru că Tu, care eşti un om, Te faci Dumnezeu” (Ioan 10:33). Evreii înţeleseseră faptul că Iisus declarase că El este Dumnezeu. În versetele următoare, Iisus nu şi-a retras niciodată vorbele prin a le spune evreilor că El nu ar fi Dumnezeu. Aceasta indică faptul că Iisus a spus adevărul cu privire la aceea că El era Dumnezeu, declarând “Eu şi Tatăl una suntem” (Ioan 10:30). Ioan 8:58 este un al exemplu în acest sens. Iisus a spus: “Adevărat, adevărat, vă spun că, mai înainte ca să se nască Avraam, sunt Eu”. Din nou, ca răspuns, evreii au ridicat pietrele pentru a-L omori cu ele (Ioan 8:59). Anunţul lui Iisus cu privire la identitatea Sa prin expresia “Eu sunt” reprezintă o aplicaţie directă a Numelui lui Dumnezeu din Vechiul Testament (Exod 3:14). De ce ar fi vrut evreii să Îl omoare cu pietre pe Iisus dacă El nu ar fi spus ceva despre care ei să fi crezut că este blasfemiator, în cazul acesta, să pretindă că este Dumnezeu?

Pentru gândirea Lui înaintată, așa cum se cunoaște, a fost răstignit, nu de romani ci de compatrioții Lui.

Cu anul 1304 începe pentru Dante un lung exil, el nu se va mai întoarce niciodată la Florența. Petrece cea mai mare parte a exilului la Verona, în anii 1307–1309 la Paris, iar mai târziu la Ravenna. În 1310, speranțele politice ale lui Dante au fost trezite de sosirea în Italia a împăratului Henric al VII-lea de Luxemburg, în care vedea rezolvarea rivalităților dintre orașele italiene. Dar moartea bruscă a lui Henric în 1313 la Siena întrerupe restaurarea puterii imperiale. În 1316, conducerea orașului Florența îl invită să se întoarcă din exil, dar condițiile umilitoare erau aceleași ca pentru un infractor iertat. Dante respinge cu demnitate invitația, spunând că nu se va întoarce decât dacă i se va restabili în întregime onoarea („senza onore e dignità di Dante….a Firenze non entrerò mai”). În 1319, Dante este invitat la Ravenna de către Guido Novello da Polenta, conducătorul orașului. Doi ani mai târziu, este trimis ca ambasador la Veneția. În timpul călătoriei de întoacere, suferă un atac de malarie și moare în noaptea de 23/24 septembrie 1321 la Ravenna, unde se găsește și astăzi mormântul său, deși florentinii i-au păstrat un loc special în biserica Santa Croce.

Se spune că despre Martin Luther s-au scris mai multe cărţi decât despre oricare alt om din istorie, cu excepţia stăpânului său, Isus Cristos“, nota revista Time. Prin cuvintele şi acţiunile lui, Luther a contribuit la declanşarea Reformei — mişcare religioasă considerată a fi „cea mai importantă revoluţie din istoria omenirii“. Prin urmare, activitatea sa a dus la schimbarea climatului religios din Europa şi la încheierea epocii medievale pe acest continent. De asemenea, Luther a pus bazele formei standard a limbii germane scrise. Traducerea Bibliei realizată de el este, cu certitudine, cea mai răspândită traducere în germană.

Ce fel de persoană a fost Martin Luther? Cum a reuşit el să aibă o influenţă atât de mare asupra lumii europene?

Martin Luther s-a născut în noiembrie 1483 la Eisleben (Germania). Tatăl său, deşi lucra într-o mină de cupru, a reuşit să câştige suficient pentru a-i asigura lui Martin o bună instruire. În 1501, acesta şi-a început studiile la Universitatea din Erfurt. În biblioteca de aici a citit pentru prima oară Biblia. „Această carte m-a încântat nespus şi nădăjduiam să fiu atât de norocos încât să am într-o bună zi o asemenea carte“, a spus el.

La 22 de ani, Luther a intrat la mănăstirea ordinului augustin din Erfurt. Mai târziu, a frecventat cursurile Universităţii din Wittenberg unde şi-a luat doctoratul în teologie. Luther nu se considera demn de favoarea divină, iar mustrările de conştiinţă îl aduceau uneori în pragul disperării. Însă cercetând Biblia, rugându-se şi meditând, el a reuşit să înţeleagă mai bine cum îi priveşte Dumnezeu pe păcătoşi. A realizat că favoarea divină nu poate fi câştigată, ci le este acordată prin bunătate nemeritată celor ce exercită credinţă. — Romani 1:16; 3:23, 24, 28.

Cum s-a convins Luther că noua sa înţelegere era corectă? Kurt Aland, profesor de istorie a bisericii primare şi de cercetare textuală a Noului Testament, a scris: „El a meditat la tot ce era scris în Biblie pentru a vedea dacă această nouă înţelegere rămânea în picioare la o confruntare cu alte declaraţii biblice; şi peste tot a găsit dovezi în favoarea ei“. Doctrina justificării, sau doctrina salvării, prin credinţă şi nu prin fapte ori acte de penitenţă a rămas un element central al învăţăturilor lui Luther.

Înţelegând modul în care îi priveşte Dumnezeu pe păcătoşi, Luther a intrat în conflict cu Biserica Romano-Catolică. În acea vreme era foarte răspândită credinţa că după moarte păcătoşii trebuiau să îndure pentru o perioadă de timp anumite pedepse. Însă se spunea că timpul de pedeapsă putea fi scurtat prin cumpărarea de indulgenţe care erau acordate sub autoritatea papală în schimbul unei anumite sume de bani. Vânzătorii de indulgenţe, precum Johann Tetzel, ce acţiona ca reprezentat al arhiepiscopului Albert de Mainz, obţineau profituri considerabile vânzând indulgenţe oamenilor de rând. Mulţi considerau indulgenţele un fel de asigurare pentru păcatele viitoare.

Luther era indignat de vânzarea de indulgenţe. El ştia că omul nu se poate târgui cu Dumnezeu. În toamna anului 1517, el a scris cele 95 de teze celebre în care acuza Biserica de abuz financiar, doctrinar şi religios. Deoarece dorea să încurajeze o reformă, nu o revoltă, Luther a trimis copii ale tezelor sale arhiepiscopului Albert de Mainz şi câtorva erudiţi. Mulţi istorici consideră că anul 1517 sau acea perioadă a marcat începutul Reformei.

Luther nu a fost singurul care şi-a exprimat dezaprobarea faţă de faptele reprobabile ale Bisericii. Cu un secol înainte, reformatorul religios ceh Jan Hus condamnase vânzarea de indulgenţe. Înaintea lui, John Wycliffe din Anglia arătase că unele tradiţii ale Bisericii erau nebiblice. Erasmus din Rotterdam şi Tyndale din Anglia, contemporani cu Luther, susţineau şi ei necesitatea unei reforme. Însă graţie inventării tiparului cu litere mobile de către Johann Gutenberg, vocea lui Luther s-a făcut auzită mai puternic şi mai departe decât a altor reformatori.

În 1455, presa lui Gutenberg funcţiona la Mainz. La începutul secolului următor, existau prese în 60 de oraşe germane şi în alte 12 ţări din Europa. Pentru prima dată în istorie, opinia publică putea fi repede informată despre unele chestiuni de larg interes. Probabil fără consimţământul lui Luther, cele 95 de teze ale sale au fost tipărite şi distribuite. Necesitatea unei reforme a Bisericii nu mai era o problemă locală, ci o controversă larg răspândită, iar Martin Luther a ajuns peste noapte cel mai celebru om din Germania.

Secole la rând, Europa fusese în mâinile a două instituţii puternice: Sfântul Imperiu Roman şi Biserica Romano-Catolică. „Împăratul şi papa erau într-o strânsă legătură, ca soarele şi luna“, declară Hanns Lilje, fost preşedinte al Federaţiei Luterane Mondiale. Totuşi, existau mari îndoieli cu privire la cine era soarele şi cine era luna. Până la începutul secolului al XVI-lea, ambele instituţii trecuseră de apogeul puterii. Se simţea iminenţa unei schimbări.

Ca ripostă la cele 95 de teze, papa Leon X l-a ameninţat pe Luther cu excomunicarea dacă nu retracta cele scrise. Ca o sfidare, Luther a ars în public bula papală prin care era informat cu privire la excomunicare şi a publicat alte lucrări încurajând principatele să efectueze o reformă a Bisericii chiar şi fără consimţământul papei. În 1521 papa Leon X l-a excomunicat pe Luther. Când acesta a obiectat spunând că fusese condamnat fără să fie audiat, aşa cum ar fi trebuit, împăratul Carol al V-lea l-a convocat în faţa unei diete imperiale la Worms. Călătoria de 15 zile pe care a făcut-o Luther în aprilie 1521, de la Wittenberg la Worms, a fost o adevărată o procesiune triumfală. Masele erau de partea lui, iar oamenii de pretutindeni voiau să-l vadă.

La Worms, Luther a compărut în faţa împăratului, a prinţilor şi a nunţiului papal. Jan Hus avusese parte de o audiere asemănătoare la Konstanz în 1415, iar apoi fusese ars pe rug. Sub privirile scrutătoare ale autorităţilor ecleziastice şi laice, Luther a declarat că nu avea să retracteze cele scrise decât dacă opozanţii săi îi demonstrau cu Biblia că greşeşte. Nimeni nu a putut să-l egaleze în ce priveşte redarea din memorie a versetelor biblice. În urma audierii, a fost emis Edictul de la Worms, prin care Luther era declarat proscris, iar scrierile sale erau interzise. Excomunicat de papă şi declarat proscris de împărat, el se afla în pericol de moarte.

În anul 1534 papa Clement al VII-lea l-a adus din nou la Roma, pe Michelangelo unde va rămâne până la sfârșitul vieții. Papa îl însărcinează cu pictarea peretelui altarului din Capela Sixtină cu tema Judecății de Apoi. Când, la 31 octombrie 1541, papa Paul al II-lea, urmașul papei Clement, a dezvelit pictura, toți cei prezenți au rămas uimiți în fața tabloului apocaliptic cu peste trei sute de personaje, dominat de figura lui Isus-Judecătorul Suprem. Nu au lipsit nici vocile de dezaprobare a celor care au fost revoltați de goliciunea personajelor, considerând opera ca pe o blasfemie.

. În 1493 Diego Rodrighez, marinar al lui Cristofor Columb – la întoarcerea în Spania a adus cu el frunze de tutun, le-a fumat de față cu familia și a fost închis, când a ieșit din închisoare cei care l-au condamnat fumau toți. …

Giordano Bruno (1548–1600), filozof, cosmolog si matematician italian care a sustinut heliocentrismul lui Copernic, dar a mers mai departe, afirmand ca universul este infinit si populat cu multe „lumi“ asemanatoare sistemului solar. In 1672 este uns preot al Ordinului Dominican, la Neapole, unde studiase. Amenintat cu un proces de erezie din cauza vederilor sale de la bun inceput neortodoxe, in 1576 fuge la Roma si de aici la Geneva, unde imbratiseaza Calvinismul. Scenariul se repeta: este arestat, excomunicat, reabilitat dupa ce retracteaza, si lasat sa plece in Franta. La Paris (1581) gaseste un mediu propice si un post de profesor, sub protectia regelui Henric al III-lea. Nepotolit, pleaca la Londra, apoi la Oxford, unde se lanseaza in polemici aprinse cu savantii englezi. In aceasta perioada incepe sa scrie „dialogurile“ – in care isi va expune sistematic a filozofia – sase la numar, trei cosmologice si trei morale: Cena de le ceneri, De la causa, principio e Uno, De l’infinito universo e mondi, Spaccio de la Bestia trionfante, Cabala del cavallo Pegaseo si De gli eroici furori. In 1586 se intoarce la Paris, intra in conflict cu autoritatile bisericesti si fuge inca o data, acum in Germania, unde rataceste dintr-un oras in altul si, in 1590, se opreste la Frankfurt. Un an mai tarziu are proasta inspiratie sa accepte invitatia unui mecena venetian si revine in Italia. Chiar amfitrionul sau il va denunta Inchizitiei, in mai 1592. Este arestat si judecat la Venetia, cu destula blandete, apoi trimis la Roma si inchis in palatul Sant’ Ufizzio, unde va fi anchetat fara ragaz in urmatorii sapte ani. Refuza sa abjure si este ars pe rug in februarie 1600.

În 1589, Galileo a primit catedra de matematici de la Universitatea din Pisa, unde predă până în 1592, când se mută la Padua pentru preda geometrie, mecanică și astronomie. 

În iulie 1609, Galileo a aflat despre invenția telescopului, iar în curând și-a fabricat singur unul. A fost un moment cheie pentru Galilei, care a început astfel să-și îndrepte atenția către cer. A descoperit că Luna nu era plată și nici nu avea suprafața netedă, ci că este o sferă cu munți și cratere. A descoperit că Venus are mai multe faze, la fel ca Luna, demonstrând astfel că planeta se rotește în jurul Soarelui. A descoperit și că Jupiter are proprii lui sateliți, care se învârt în jurul său, nu al Pământului – încă o dovadă că teoria geocentrică – potrivit căreia corpurile cerești se învârt în jurul planetei noastre – nu este corectă. 

Galileo a început astfel să adune din în ce mai multe dovezi în sprijinul teoriei lui Copernicus (teoria heliocentrică), contrazicând doctrina oficială a Bisericii – asta în pofida faptului că era un om credincios. Considera însă că teoria heliocentrică nu este în contradicție cu Biblia, susținând că scriptura a fost scrisă dintr-o perspectivă pământeană și că știința pur și simplu oferă o perspectivă diferită, mai exactă. 

Din cauza acestor teorii, Galileo Galilei a intrat în atenția Inchiziției, care considera teoria lui Copernicus ca fiind eretică. În 1616, lui Galilei i s-a ordonat să nu predea și să nu apere în niciun fel această teorie, ordin pe care savantul l-a respectat timp de șapte ani – parțial pentru a nu-și complica situația, parțial pentru că era un catolic fidel. 

Însă în 1623, cardinalul Maffeo Barberini, un prieten de-ai lui Galilei, a devenit Papă, sub numele de Urban VIII, și i-a permis acestuia să-și continue munca în astronomie și chiar să o publice, cu condiția să rămână obiectiv și să nu susțină teoria heliocentrică. În 1632, Galilei a publicat Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii, o lucrare construită ca un dialog între trei personaje:un susținător al teoriei lui Copernicus, un adversar al acesteia și un personaj imparțial. Deși savantul a susținut că opera sa este una neutră, Inchiziția a fost de altă părere. 

Astfel, Galileo Galilei a fost chemat la Roma și judecat de către Inchiziție sub acuzația de erezie. Procesul a avut loc între septembrie 1632 și iulie 1633, timp în care omul de știință nu a fost închis. A fost însă amenințat cu tortura pentru a fi forțat să cedeze. Astfel, Galileo Galilei a admis că sprijinise teoria heliocentrică și că lucrarea sa putea fi interpretată ca susținând această teorie. Condamnat pentru erezie, Galilei, care nu s-a dezis niciodată cu adevărat de convingerile sale, a fost ținut în arest la domiciliu până la sfârșitul vieții.

Nici Napoleon nu a avut zile bune.Napoleon Bonaparte sa născut la 15 august 1769, în Corsica. Abilitatea lui Napoleon de a folosi tactici de arme, tehnologie și luptă nu se potrivea niciunui altul. El a fost un mare lider militar și a crescut prin rânduri pentru a deveni general în armata franceză la vârsta de 25 de ani. Într-o campanie militară de cucerire a Egiptului în 1797, Napoleon a suferit pierderi mari din cauza bolii. În timp ce acolo, trupele sale au găsit Piatra Rosetta, o placă de piatră cu aceeași inscripție în trei limbi, permițând cercetătorilor mai târziu să descifreze hieroglifele egiptene antice.

În octombrie 1799, Napoleon a aterizat la Frejus, Franța, unde a ajutat la răsturnarea directorului francez, corpul de guvernare nepopular al Franței. A fost numit primul consul în nou consulatul francez. În 1800, el și-a condus armata în Italia, unde a învins pe austrieci și a adus Italia sub control francez. Napoleon a refăcut armonia dintre francezi și romano-catolici și a îmbunătățit condițiile în Franța prin reorganizarea educației, înființarea Băncii Franței și reformarea sistemului juridic al Franței prin introducerea Codului Napoleonic.

Napoleon a lucrat pentru a restabili stabilitatea Franței după revoluție prin centralizarea guvernului, reformarea instituțiilor precum sistemul bancar și susținerea științei și a artei. Una dintre cele mai importante realizări ale regimului Napoleon a fost Codul Napoleonic, care a fost primul cod juridic ce urma să fie stabilit pe un teritoriu european cu un sistem juridic civil. Codul Napoleonic a influențat țările dincolo de frontierele europene, deoarece a avut un impact mai mare asupra legilor multor țări formate în timpul și după războaiele napoleoniene. Codul Napoleonic abordează legi și persoane, inclusiv căsătoria, drepturile civile, relațiile părinte-copil, proprietatea și proprietatea, moștenirea prin căsătorie, printre alte drepturi.

Napoleon a insistat de asemenea asupra faptului că evreii din zonele Europei ar trebui să aibă dreptul să dețină terenuri și proprietăți și să se închine liber. Deși acest lucru ia adus condamnarea de la Biserica Ortodoxă, el credea că libertatea religioasă ar atrage o populație evreiască în regiuni controlate de francezi, integrând astfel societatea franceză cu evreii.

Deși în 1805, armata britanică a distrus puterea navală franceză, Napoleon a reușit să învingă Austria și Rusia în bătălia de la Austerlitz și, în 1806, forțele sale au distrus armata prusacă. În iunie 1807, liderul rus Alexandru I a făcut pace în Tilsit, făcându-i lui Napoleon libertatea de a-și reorganiza Europa de Vest și Europa centrală așa cum a plăcut.

În încercarea de a răni Anglia, a introdus Sistemul Continental, care a blocat porturile continentale europene din comerțul britanic, frustrând majoritatea puterilor europene. Țările aliate au învins armata lui Napoleon la bătălia de la Leipzig în octombrie 1813, iar Napoleon a fost exilat în Elba, o insulă mică. A rămas acolo doar trei sute de zile înainte de a scăpa în Franța și de a restabili puterea. În 1815, puterile europene s-au unit pentru a se opune regimului lui Napoleon în bătălia de la Waterloo. La 18 iunie 1815, Napoleon a fost învins de armatele britanice și prusace, forțând pe Napoleon să demisioneze trei zile mai târziu. Napoleon sa predat ulterior britanicilor pe 3 iulie și a fost trimis în exil pe insula Sf. Helena, unde a murit de cancer pe 5 mai 1821.

Rousseau a menținut o profesie a acestei filosofii religioase și a lui Jean Calvin ca om de drept modern pe tot restul vieții sale.  Opiniile sale despre religie prezentate în lucrările sale de filozofie pot totuși să lovească pe unii ca fiind discordanți cu doctrinele catolicismului și ale calvinismului.

Deși a lăudat Biblia, a fost dezgustat de creștinismul din ziua sa Afirmarea lui în Contractul Social că adevărații adepți ai lui Isus nu ar face cetățeni buni ar fi putut fi un alt motiv pentru condamnarea lui Rousseau la Geneva.

În secolul al XVIII-lea a privit pe Dumnezeu doar ca un creator abstract și impersonal al universului, pe care ei îl asemănau cu o mașină uriașă. Riscul lui Deis diferă de tipul obișnuit în intensitatea sa emoțională. El a văzut prezența lui Dumnezeu în creația sa, inclusiv omenirea, care pe lângă influența dăunătoare a societății este bună pentru că Dumnezeu este bun. Rousseau atribuind o valoare spirituală frumuseții naturii anticipează atitudinile romantismului din secolul al XIX-lea față de natură și religie.

Rousseau era supărat că viziunile lui deziste erau atât de condamnate, în timp ce filosofii mai atei au fost ignorați. El s-a apărat împotriva criticilor viziunilor sale religioase în „Scrisoarea către Christophe de Beaumont, Arhiepiscopul de Paris, în care insistă asupra faptului că libertatea de a discuta în chestiuni religioase este în esență mai religioasă decât încercarea de a impune convingerea prin forță”. 

Annette Kellerman, actriță din Australia care a militat pentru drepturile femeilor, era arestată în anul 1907 pentru că promova un costum de baie, format dintro bluză chimono și pantaloni lungi, considerat indecent de autorități.

 Marile dezbateri culturale de la finele Primului Războiului Mondial au dus la apariţia a două tabere majore, fiecare cu propria viziune asupra dezvoltării viitoare a României. Avem de-a face, pe de-o parte, cu europeniştii care „tratau România ca parte componentă a Europei şi insistau că ea nu avea de ales, că trebuia să urmeze calea dezvoltării economice şi sociale, bătută deja de Occidentul urbanizat şi industrializat” şi, pe de altă parte, cu grupul tradiţionaliştilor care „subliniau caracterul agrar al României şi căutau modele de dezvoltare bazate pe moştenirea sa socială şi culturală unică”. În tabăra europeniştilor s-au remarcat Eugen Lovinescu şi Ştefan Zeletin. Deşi având concepţii diferite amândoi considerau „că România îşi datorează evoluţia spre capitalism intrării sale în orbita de interese a ţărilor europene avansate”. Factorul extern era considerat a fi responsabil pentru reforma suferită de România. Diferenţele apar în ceea ce priveşte natura acestui factor extern. Modernizarea României era rezultatul unei motivaţii „sociologică-economică” pentru Zeletin, în timp ce Lovinescu aborda problema reformei din „perspectiva sociologiei culturii”, a ceea ce Zigu Ornea numea „anticipaţia ideologicului asupra economicului”. Pentru Lovinescu dezvoltarea României moderne s-a datorat în primul şi în primul rând schimbului de idei cu Occidentul. Conştiente de înapoierea Principatelor şi mai apoi a României, elitele politice autohtone realizează superioritatea organizării politice occidentale pe care încearcă să o imite – proces pe care el îl denumeşte „sincronism”. Dacă Lovinescu pune accentul pe cauzele ideatice ale transformării, Zeletin va accentua rolul economiei în modernizarea accelerată a României. 11 Zigu ORNEA, Tradiţionalism şi modernitate în deceniul al treilea, Editura Eminescu, Bucureşti, 1980, pp. 38-39 . Hans-Christian MANER, Parlamentarismul în România 1930 – 1940, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004, p. 46 Irina LIVEZEANU, Cultură şi naţionalism în România Mare 1918 – 1930, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 21: „Mai mult, satisfăcând parţial cererea de pământ a ţăranilor, reforma agrară a făcut posibilă înlocuirea problemei sociale – problema ţărănimii şi a foamei sale de pământ – de către problema naţională ca principală problemă a societăţii româneşti. În România Mare, aşadar, expansiunea teritorială şi reformele postbelice au contribuit la recrudescenţa unui naţionalism cu o nuanţă de antisemitism, ca în secolul al XIX-lea, dar înflorind acum într-un context nou radicalizat – cel al unui stat românesc mai puternic şi al unor elite româneşti, relativ vorbind, mai slabe.” Mihai BĂRBULESCU, Dennis DELETANT, Keith HITCHINS, Şerban PAPACOSTEA, Pompiliu TEODOR, Istoria României, Editura Corint, Bucureşti, 2005, p. 347 15 Zigu ORNEA, Tradiţionalism şi modernitate în deceniul al treilea, Editura Eminescu, Bucureşti, 1980, p. 323 16 Ibidem, p. 323 17 Op. cit. , p. 348: „În concepţia sa, această „lege” era cheia pentru a înţelege relaţia între România agricolă, patriarhală, pe de o parte, şi Occidentul industrializat, urbanizat, pe de alta. În consecinţă, cel inferior imita pe cel superior – popoarele subdezvoltate pe cele avansate, iar satul imita oraşul. La început imitarea era completă, superficială şi lipsită de selectivitate, dar apoi, pe măsura maturizării, ea se transforma în adaptarea a tot ceea ce se considera în mod conştient ca fiind necesar şi superior, o etapă, în concepţia lui Lovinescu pe care România o atinsese în anii 1920. Dar, insista el, sincronismul nu însemna doar imitare; el era, de asemenea, integrare. Era convins că întreaga Europă devenea tot mai unită ca urmare a dezvoltării mijloacelor moderne de comunicaţie, subliniind că societăţile cele mai diverse deveneau omogene mai repede ca oricând.” 10 Integrate în comerţul mondial, Principatele vor suferi o serie de schimbări economice fundamentale care duc spre modificarea radicală a structurilor sociale şi politice tradiţionale.18 Europeniştii se vor grupa la început în jurul revistei Ideea europeană apărută în anul 1919. Scopul publicaţiei era foarte clar definit, având ca obiectiv general şi ca scop principal „să informeze publicul românesc asupra curentelor de idei şi transformări sociale din Europa”. Revista îşi propunea să devină o tribună a ideii europene în România. Se manifesta activ în favoarea unei interpretări româneşti a evoluţiilor europene. România nu trebuia să devină o simplă „colonie culturală” ci trebuia să fie conectată activ la valorile şi la civilizaţia europeană. Conştientă de necesitatea popularizării ideilor europene, echipa editorială va lansa din anul 1920 ciclul „Conferinţele Ideii Europene” prin care vorbitorii naţionali prezentau publicului larg principalele evoluţii şi personalităţi internaţionale interpretate într-o cheie naţională. La polul opus se aflau cei care căutau soluţii pentru viitoarea dezvoltare a României în trecut, fie că era un trecut real sau unul idealizat. Ataşaţi de tradiţiile rurale din trecut, ei se opuneau importurilor politice, culturale şi instituţionale occidentale pe care le considerau neconforme, „anorganice” cu fondul cultural autohton. Una dintre principalele tribune de exprimare ale tradiţionaliştilor va fi revista literară Gândirea, în jurul căreia se va crea un nucleu de filosofi şi scriitori – „gândiriştii” – care „erau atraşi de gândirea speculativă, de experienţele mistice şi religioase, de spiritualitatea primitivă a folclorului şi erau dornici să-şi comunice ideile proprii într-o formă complet modernă”. Unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai cercului de la Gândirea, a cărui operă şi concepţii îl vor influenţa puternic şi pe Nae Ionescu, va fi Nichifor Crainic. Noutatea pe care o va aduce pe plan intelectual va fi accentul pus pe Ortodoxie, văzută ca element principal al spiritualităţii româneşti, incompatibilă adesea cu modelul occidental. Lucian Blaga va completa concepţiile lui Crainic aducând în centrul atenţiei rădăcinile adânci, profunde ale spiritualităţii româneşti care depăşeau în timp pe cele ale ortodoxiei. Acesta şi-a „extins investigaţiile şi la sufletul popular” pentru a demonstra că „spiritualitatea românească care determină în primul rând caracterul naţional, fusese păstrată intactă în lumea rurală. […] El a căutat în lumea ancestrală a satului secretele uitate ale epocii inocenţei de dinainte ca păcatul cunoaşterii să-l alieneze pe om de natură şi de adevărata sa esenţă”22. „Dacă Gândirea ilustra un nou tradiţionalism cultural, Cuvântul se vroia expresia unui nou tradiţionalism politic”23 – astfel poate fi rezumată importanţa noului cotidian care apărea la 6 noiembrie 1924. Fondat de Titus Enacovici, ziarul Cuvântul se dorea a fi portavocea tuturor celor nemulţumiţi de liberalism şi de modernitate: „ziarul «Cuvântul» ia naştere ca opozant ireductibil faţă de tarele liberalismului, care nu întârziaseră să se actualizeze în noile condiţiile ale ţării reîntregite”24. Noutatea adusă de echipa de la Cuvântul (Pamfil Şeicaru, Nae Ionescu, Mihail Sebastian, Mircea Eliade etc.) constă tocmai în asumarea de către aceştia a statului de intelectual militant care ia parte activă la viaţa cetăţii. Echipa intervine în politică „prin intermediul revendicării unei identităţi distincte, o identitate de intelectuali” 25 [trad. n]. Percepând statutul lor public ca nesigur – dezorientaţi de noua situaţie, dezamăgiţi de influenţa lor publică, dau vina pe democraţie pentru neajunsurile îndurate: „«intelectualul» este un personaj care, după 1918, este definit prin raportul său negativ şi defensiv cu «democraţia», «patronajul» politic şi economic, «plutocraţia»”26 [trad. n]. 18 Mihai BĂRBULESCU, Dennis DELETANT, Keith HITCHINS, Şerban PAPACOSTEA, Pompiliu TEODOR, Istoria României, Editura Corint, Bucureşti, 2005, p. 348: „El a încercat să arate că România modernă era produsul unor schimbări economice fundamentale, determinate de introducerea capitalului occidental după tratatul de la Adrianopole (1829) care eliberase Principatele Române de efectul ştrangulant al îndelungatei dominaţii otomane asupra comerţului acestora. A arătat apoi modul în care, din procesele de schimbare economică, a apărut burghezia autohtonă, clasa care avea să ghideze ţara prin toate etapele succesive ale modernizării.” 19 Zigu ORNEA, Tradiţionalism şi modernitate în deceniul al treilea, Editura Eminescu, Bucureşti, 1980, p. 146 20 Ibidem, p. 147 21 Op. Cit., p. 349 22 Ibidem, pp. 349-350 23 Florin ŢURCANU, Mircea Eliade – prizonierul istoriei, traducere de Monica Anghel şi Dragoş Dodu Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 105 24 Doina MEZDREA, Nae Ionescu. Biografia, volumul II, Editura Acvila, 2002, p. 331 25 Florin ŢURCANU, „Néo-traditionalisme et politique dans la Roumanie des années ‘20”, Studia Politica, vol. I, nr. 3, 2001, p. 686, [à travers la revendication d’une identité distincte, une identité d’intellectuels] 26 Ibidem, p. 687, [l’ « intellectuel » est un personnage qui après 1918, est défini par son rapport négatif et défensif avec la « démocratie », le « patronage » politique et économique, la « ploutocratie »] 11 În noua lor calitate de intelectuali implicaţi în spaţiul public aceştia vor folosi mijloacele avute la îndemână pentru a influenţa opinia publică şi a dobândi un statut social şi politic superior. „Prin intermediul jurnalismului politic practicat după 1918 în cotidienele Bucovina, Ora, Cuvântul sau în săptămânalul Hiena se precizează temele unei ideologii naţionaliste noi care fără a respinge din principiu antisemitismul ambiant este înainte de toate centrată pe antiliberalism, antiparlamentarism şi pe monarhia autoritară”.

Toți acești gânditori care au ridicat problema Europei unite au fost, la timpul lor, respinși.Era vremea când se mergea pe tema naționalismului.

În istoria omenirii sunt foarte multe exemple care dovedesc, surprinzător, că societatea prin mentalitatea ei, a fost o frână  pentru dezvoltare.S-a opus  ideilor novatoare, iar cei care le-au promovat fiind, în majoritatea cazurilor condamnați sau marginalizați.